Tonul lui Lukács e fie de pledoarie, fie de rechizitoriu necruţător; se simt, omniprezente, afectarea, ipocrizia, duplicitatea, oportunismul, zelul neconvingător în vehemenţa lui; sociologii îi acordau, din nepricepere, prea mult, fiindcă şi în chestiuni literare Lukács arată aceeaşi indignare belicoasă, aceeaşi înverşunare ipocrită.
La atelajul stalinismului, a discutat literatură cu aceeaşi obtuzitate ipocrită, chiar dacă subiectul le—a părut unora să convină mai mult temperamentului său. În altă ordine de idei, chiar analizând opere individuale, o face mereu căutând simptomaticul, caracteristicul, determinaţiile istorice şi de clasă.