‘Imperceptibilă
Se ofileşte în lume,
Această inimă omenească asemenea unei flori.’
(Ono No Komachi, sec. IX)

‘Nu trebuia să fi aşteptat.
Ar fi fost mai bine
Să fi dormit şi să fi visat,
Decât să fi privit cum trece noaptea,
Şi cum apune această lună domoală.’
(doamna Akazome Emon)

‘Voi înceta să fiu,
Sau îmi voi aminti
Dincolo de lume,
Întâlnirea noastră de pe urmă?’
(doamna Izumi Shikibu)

‘Cineva trece,
Şi pe când mă întreb
dacă el e,
Luna din miez de noapte
e acoperită cu nori.’
(doamna Murasaki Shikibu)

‘Oare îţi poţi închipui
Cât poate dura o noapte, petrecută
Întins în singurătate, suspinând?’

Ziua aceea de demult trebuie să fi fost o zi de Sf. Gheorghe, la două săptămâni după ce împlinisem 34 de ani, la o săptămână după Paştile răsăritene. În termenii existenţei pământeşti, sunt posibile aşa de puţine, e atâta oboseală, extenuare, rămâne ocazia de a gândi cu bunătate despre cineva, de a percepe individualul. ‘Prin cerul de safir’, e o sintagmă japoneză.