O elegie din ‘Ghirlanda’ lui Meleagru din Gadara:
‘Ceea ce nu pot înţelege e cum,
Din înălţarea valului verde,
Din apă, o Afrodita,
Ai creat o flacără.’

O alta:
‘Oare laşi florile de primăvară,
Crinii şi celelalte,
Şi înţepi cu acuşorul tău
Sânul Heliodorei

Ca să arăţi că în rana iubirii,
Aşa de adâncă şi înspăimântătoare,
Poate fi aflată o dulceaţă
Care face viaţa suportabilă?’

Aceste versuri sunt ceea ce vă pot implora să acceptaţi, pentru că vi le ofer din suflet, şi gândul gingăşiei dv. mă însoţeşte întotdeauna, prin ger; altminteri, existenţa mea înseamnă doar mizerie, ratare, umilinţe, tracasări şi conflicte neîntrerupte cu otrepele, ceea ce nu îi doresc nimănui să împartă cu mine.
Existenţa mea actuală e un cerc vicios, în care soluţionarea unei probleme cere soluţionarea altei probleme, care la rândul ei cere soluţionarea unei alte probleme, etc., şi tot aşa la infinit. La nivel de autorităţi, de servanţi, şefi, directori şi manageri nu mă pot situa, pentru că îmi amintesc prea mult de familia mea: ostilitatea, meschinăria, sadismul, ticăloşia, ferocitatea. Moştenirea materială am abjurat-o de mult, şi e doar o povară pentru care achit impozite şi taxe. Zidurile şi hectarele sunt cei patruzeci de ani de pustietate şi demoralizare. Pentru mine, întâia lecţie, cam cruntă, referitoare la oribilul vieţii a fost familia. De aceea sunt, alternativ, aşa de crud, aşa de bătrân şi aşa de blând. Îmi amintesc de un preot care, când aveam vreo nouă ani, îmi cerea, în faţa altarului latin, să deschid gura mai larg (astăzi predă teologie spirituală, cum altfel) [1]. Veacul nostru nu mai e vremea lui Cantacuzino, Iorga, Rainer, Pârvan, nici vremea tinereţii lui Eliade. Câteodată mă gândesc că mi-ar fi plăcut să îmi placă viaţa. Însă le-am lăsat-o, demult, lor ….
Fiţi, însă, convinsă că nici nu am fost, nici nu voi fi al altcuiva, şi gândul meu bun să vă însoţească întotdeauna. Odată, într-un decembrie, mi-am spălat bine toate hainele şi am venit aşa în locul acela cu nume frumos, ca să vă fac impresie bună, şi sunteţi unica persoană pe care am întâlnit-o vreodată care a reacţionat cu empatie şi încuviinţare firească, fără pic de condescendenţă sau atitudine didactică (‘bravo, se poate şi aşa!’, ‘ei, iată o schimbare!’), nimic din aceste lucruri, aţi reacţionat cu cea mai spontană simplitate senină, ca nimeni altcineva; la fel, altă dată, într-un mai, când purtam un tricou nou care îmi plăcea. Nimeni vreodată nu a avut gingăşia spontană a dv.. Sunteţi aşa de frumoasă!


NOTE:

[1] Însă îmi amintesc, recunoscător, şi îndemnul unui preot vârstnic: ‘Crezi măcar în Sf. Dionisie! Există şi ierarhia bisericească, există şi ierarhia cerească, adică a îngerilor.’