miercuri, 3 ianuarie 2018


Smerenia (bunul simţ, în termenii noştri) şi iubirea nobilă sunt cele mai mari două haruri din lume, acesta poate fi înţelesul principal al ceea ce scria Taylor, îndrumătorul regaliştilor (cf. Liz Carmichael, ‘Friendship: Interpreting Christian Love’, pag. 142 [1]); există şi oarecare maximalism pompos, convenţional, în expresia preceptelor, lexicul variază, conotaţiile sunt date de epocă şi de natura celui care se exprimă. Taylor propunea, cu înţelepciune, să ne oferim viaţa cuiva ‘cel puţin la fel de vrednic ca noi înşine’. Utilizarea acestor maxime e altceva decât neutralitatea erudiţiei, decât perspectiva ştiinţifică, filologică.
Altminteri, sinteza autoarei cuprinde şi propovăduieşte lucruri foarte teoretice. Am răsfoit acest volum deoarece căutam gânduri ale teologilor anglicani clasici, aceia din sec. XVI şi XVII, referitoare la iubire, iar lucrarea aceasta e despre altceva.

Însă, pentru ceea ce îmi doresc, pentru ceea ce simt, găsesc nişte versuri de iubire ale lui Hafiz din Şiraz, transcrise de Rohr, cel care scrie că religia nu trebuie să se închine sieşi şi formulărilor ei; alteori, frumuseţea şi bunătatea devin, la acest dizident, retorică şi propagandă, vehiculare de poncife anti-occidentale şi semidoctism militant. Un alineat despre inima care îngăduie, îngăduire care e un alt nume pentru pasiune, mi-a plăcut. Multe din concluziile franciscanului rămân retorice şi abstracte. Această frazeologie bombastică e surogatul înţelepciunii.


NOTE:

[1] La pag. 130, o critică concisă a moralei ‘Imitaţiei …’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu