Iubirea are un loc atât de important în literatura sanscrită clasică, nu numai în aceea exclusive sau integral lirică, însă şi în epopei, scripturi, etc., pentru că lumea literară sanscrită e una intrinsec lirică; Caurapañcāśikā, poemul în cincizeci de strofe al lui Bílhana, e tradus uneori drept ‘Cele cincizeci de strofe ale unui hoţ’, şi conţine nu puţine lucruri frumoase, ‘încă mi-o amintesc, aurie ca o cunună/ de flori chámpaka [1]’ (şi chiar aşa îmi amintesc şi eu licărul tainic al braţelor, din dimineţile acelea de toamnă şi, apoi, de decembrie), ‘încă şi azi când văd belşugul tinereţii ei, […] chiar şi azi, amintindu-mi acea privelişte/ membrele mi se răcesc şi freamătă de voluptate’, ‘ochii ei, lungi ca petalele de lotus’, ‘înconjurată de parfum/ înălţat din moscul înmiresmat/ amestecat cu cel mai ales santal măcinat fin’, ‘încă îmi amintesc cochetăria graţioasă/ a acelor braţe arcuite, privirea tandră a profilului,/ cerceii de aur săltându-i pe obraji …’, ‘chiar când zâmbetul doar mi-l amintesc/ cu gust de nectar pe buza ei;/ văd clamele părului ei adunat …’, ‘ea însăşi o floare preafrumoasă, înflorită’.
‘gândurile mi se îndreaptă, înainte de orice, către prinţesa
ale cărei membre gingaşe au fost cu siguranţă alcătuite ca să fie
Unicele cărora să le aduc blândeţea mea.’
Bílhana e unul din clasicii liricii sanscrite de iubire, alături de Bhartrihari şi Ámaru (autorul lui ‘Amaruśataka’). Cu toţii sunt lirici de întâia mână, cu elementele universale ale iubirii, dorului. Iar strofa (poemul) XX al lui Ámaru (sau al antologiei numite aşa) e aceasta:
‘Fiecare s-a răsucit
pe pat
suferind în tăcere
sperând în taină să se împace însă
temându-se să cedeze.
La un moment dat, ochii lor sfioşi s-au întâlnit —
a fost un râs
vioi şi spontan şi
cearta s-a sfârşit
într-o îmbrăţişare sălbatică.’


NOTE:

[1] O magnolie din sud-estul Asiei.