Săptămâna trecută am citit Stackpole şi Ceapîghin, cu hiaturi (joi, sb., dum.); luni citesc studiul despre Academia arcadienilor, Crescimbeni şi Constanzo, ale cărui sonete deveniseră idealul de artă, Frugoni de la curtea Parmei, o literatură mondenă, bombastică şi puerilă, dar şi inofensivă şi amabilă, fără redutabila corozivitate franceză. Howells consemnează faptul că era o lume foarte rafinată.
Iar poezia europeană a sec. XVIII nici nu era (numai) un stil, neoclasicist sau cum vrem să-l numim, ci o lume, expresia aceleia sociale, mai ales în aspiraţiile ei. Saloanele găzduite de preziose (madrigaluri, bârfă, sonete) apar ca debuşeul unei literaturi derizorii, de epigrame şi versuri ocazionale. Muzele se numeau zeităţi castaliene.
Versurile acelei vremi nu pot să fi fost mai convenţionale sau neinspirate decât majoritatea avangardismului anost şi a modernismului tern ale sec. XX. Orice modă e stihială.
Pentru istoria literară, Howells îi urmează pe Emiliani-Giudici, Torelli (‘Paessaggi e profili’, pentru indolenţa societăţii italiene de sub dominaţie spaniolă), Leigh Hunt (eseul despre sonet), Vernon Lee (‘Studies of the 18th Century …’), şi aminteşte cu plăcere vremurile când papii îi găzduiau pe arcadieni.
Dar dă curs repudierii violente a versificaţiei galante şi anoste a sec. XVIII, a cărei puerilitate e, prin livresc şi imaginaţie, rezultatul educaţiei preoţeşti. Volumul lui e unul de popularizare, istoric şi descriptiv. Lucrarea e perspectiva unei persoane, a unui italienist, însă şi a unei vremi.
Ajuns la Giuseppe Parini, a cărui satiră e civică şi etică, nu patriotică, Howells trece la critică.