Léopold Sabourin, ‘Evanghelia lui Luca. Introducere şi comentariu’

Tratatul lui Léopold Sabourin despre Evanghelia Sf. Luca cuprinde două părţi, o introducere generală (destul de sumară) şi un comentariu al pericopelor; e o perspectivă moderată, tradiţională.
Individualitatea Evanghelistului Luca e relevată prin mijloacele erudiţiei, nu ale simpatiei; uneori autorul exprimă, în introducere, aprecieri personale, alteori prezintă ideile curente. Autorităţile capitale citate de Sabourin sunt Conzelmann, Brown, Lyonnet, Bundy, A. George, Bovon.
Lipseşte o discuţie generală despre semne, despre trăsăturile spirituale şi teologice ale discursurilor şi parabolelor, despre teologia plastică şi narativă a Sf. Luca, sesizată în tendinţa ei spirituală, despre gustul miraculosului, atât în ‘Fapte’ cât şi în povestirea copilăriei, autorul pare relativ puţin preocupat de inefabilul teologiei literare; stilul ebraizant al Evangheliei e neconvingător explicat prin intenţia unui goi din Antiohia, care cunoştea Septuaginta, de a imita idiomul evreiesc al Bibliei, iar profetismul, importanţa Ierusalimului exhibă aceeaşi tonalitate evreiască a unei opere pe care autorul şi-o asumă explicit ca lucrare personală, ca alcătuire literară.
Mântuirea presupune şi crează bucuria, veselia; Sf. Luca accentuează profetismul lui Iisus, şi rolul Ierusalimului. Ca şi întâia Evanghelie, a treia e o ‘regulă morală’, un manual.
Dedicaţia e o convenţie literară greacă.
Citind Evangheliile, reluăm contactul cu nişte cristologii arhaice. Léopold Sabourin neagă existenţa unei cristologii adopţioniste la vreunul din Evanghelişti. Neagă şi existenţa subordinaţionismului ‘neortodox’ (adică absolut) în a treia Evanghelie, şi atribuie Tradiţiei celei mai vechi, prin urmare implicit şi Evangheliştilor, ideea preexistenţei Fiului (trimiterea nu implică o preexistenţă extramundană, fiind atributul profetic şi mesianic prin excelenţă; nu cred că subordonarea Fiului, în Noul Testament, poate fi interpretată ca relativă, ca neabsolută, iar înţelegerea itinerarului mesianic drept acordarea în fapt a ceea ce îi aparţinuse Fiului de drept de la început e nu numai o petiţie de principiu, ci şi o rezolvare pur verbală [1]). Preexistenţă a Mântuitorului, fără subordinaţionism, înseamnă ortodoxia de la Niceea.
Sf. Luca era convins de predeterminarea pătimirii lui Iisus, ca martiriu care înseamnă în primul rând supunere faţă de decizia dumnezeiască. Nu e numai înscrierea supliciului final în tiparul existenţei profetice. Există şi preocuparea pentru împlinirea proorocirilor în viaţa lui Iisus, însă ca parte a unei interpretări cristologice, prin titlul de slujitor. Poate să existe o legătură cu cristologia arhaică a slujitorului.
‘Catolicismul timpuriu’ al Sf. Luca e decelat de Käsemann, dar negat de Kümmel şi Giles (care chiar găseşte un ‘protestantism timpuriu’).
Pretinsa dezeshatologizare din a treia Evanghelie depinde mai mult de recunoaşterea pozitivităţii Bisericii. Ea depinde în primul rând de simţul pentru demnitatea Bisericii.
Deşi neconvins de eşafodajul lui Goulder (în sprijinul ideii unei dependenţe directe a Sf. Luca de Sf. Matei), Léopold Sabourin nu găseşte indiscutabilă teoria Q, devenită mod simplist de a expedia concordanţele dintre întâia şi a treia Evanghelie. Ceea ce cred că nu e demonstrat e tocmai natura scrisă a acestui izvor comun (lichidat apoi). Mai mult, chiar ideea unei secvenţe, şi prin urmare dependenţe, a sinopticilor mi se pare şubredă.
Sunt remarcabile observaţiile despre similitudinea Sf. Luca cu greaca Septuagintei, şi inspirarea din Deuteronom (inclusiv referitor la ‘astăzi soteriologic’). Dar aceste idei nu trebuie exagerate până la a face din Evanghelii nişte rebusuri foarte laborios codificate, nişte seturi de referinţe criptice; unii biblişti ajung să perceapă Noul Testament ca pe un mozaic foarte laborios, de o aluzivitate conştientă, versiune filologică, modernă a alegorismului tradiţional. Aproape orice poate primi un înţeles secund (livresc, figurat, etc.), însă nu trebuie crezut că acesta a fost inclus acolo deliberat, conştient.
Bibliştii neglijează cu uşurintă indiciul cel mai important: ‘Faptele’ trebuie să fi fost scrie anterior martiriului Sf. Pavel, iar Evanghelia e anterioară ‘Faptelor’; cu toate acestea, pentru unii datarea ei după 70 (şi înainte de 90) pare fundamentală.

Teofil al prologului ar putea fi cel din Pseudoclementine, viitorul episcop al Antiohiei (cf. Lagrange); altcineva îl identifică cu Agripa al II-lea. Dacă Sf. Luca lua scrierile altora drept documente, e cert că îşi înţelegea propria naraţiune ca pe o operă, asumată conştient, că revendica o condiţie de autor (nici de compilator, însă nici de simplu emitent impersonal al unui document, cum îi credea pe precursorii ale căror scrieri le utilizase).
În comentariul prezicerii naşterii Sf. Ioan, Léopold Sabourin subliniază respectul Sf. Luca pentru tradiţii şi ‘continuitatea dintre Izrael şi Iisus’, şi revine la idiomul deuteronomic, la atmosfera evreiască, ceea ce face implauzibilă ideea despre Evanghelist ca un păgân convertit (direct) la creştinism; Sf. Luca e preocupat nu numai teologic, însă şi literar de continuitatea alianţelor şi de substratul evreiesc al Alianţei noi: le simte şi le venerează, le dă formă plastică, deşi nu le enunţă, pe când la exegeţi nişte reprezentări inteligente sunt înlocuite de abstracţiuni. Ipotezele despre locul Sf. Ioan în economia mântuirii (ca exponent al Alianţei vechi, sau ca precursor al Mântuitorului) sunt anacronice, în primul rând pentru că Sf. Luca nu se gândea la aceste lucruri ca teze, ca enunţuri teologice, ci ca fapte, iar vestirea naşterii Botezătorului e dincoace de pragul Testamentelor; ceea ce face ca discuţia să fie la fel de ideologică, oţioasă, tezistă, simplistă şi pedantă ca aceea despre ‘catolicismul timpuriu’, prin vehicularea unor abstracţiuni complet străine gândirii Evanghelistului. Dacă în introducere s-a afirmat că, pentru a treia Evanghelie, Botezătorul aparţine Legii Vechi, iar atributele Sf. Ilie îi revin lui Iisus, în comentariu nu poate fi eludat faptul că Sf. Ioan îi sunt făgăduite prerogativele Sf. Ilie, şi că Alianţa nouă, timpul mântuirii încep cu vestirea naşterii Sf. Ioan.
Unele paralele cu locuri veterotestamentare pot să fie fortuite, deşi sugestive.
Substratul evreiesc e prezent nu numai în idiomul, ci şi în spiritualitatea Evangheliei.
În ‘Fapte’, Sf. Luca nu e istoricul vreunei … instituţii, ci al unei comunităţi, ierarhizate cumva firesc: e normal ca Apostolii să fie protagoniştii, pentru că autorul nu făcea istorie cantitativă; tocmai pneumatologia, accentul pe comunicarea Sf. Spirit arată că subiectul operei e o comunitate efervescentă, nu o … instituţie.
Sabourin are o înţelegere corectă a naturii exegezei; chestiunile dogmatice implicate îi revin acesteia de drept, exegetul are dreptul să se pronunţe despre chestiuni teologice, nu e cantonat în analiza formală. Abordând frontal dilema despre zămislirea feciorelnică, Léopold Sabourin se situează de partea lui Laurentin, împotriva lui Ratzinger (poziţia lui Grelot e mai apropiată de a celui din urmă: zămislirea feciorelnică nu demonstrează dumnezeirea, a cărei atestare e independentă, dar Laurentin avertiza că această neutralitate şi prudenţă nu sunt inocente, că defetismul înseamnă cedarea terenului, nu asigurarea lui).
Săracii lui YHWH înseamnă Izraelul autentic. În imnurile preluate de Sf. Luca, mântuirea naţională, planul colectiv are o importanţă diferită pentru fiecare din ele (la Zaharia e mai însemnat), dar dacă ele sunt preluate în întregime, atunci trebuie să fi fost rugăciuni ale evreilor convertiţi, deoarece cuprind referiri la evenimentele cu care le relaţionează Evanghelia, dacă acestea nu au fost adăugate de autor.
Pentru identitatea Sf. Luca, familiaritatea cu Septuaginta ar putea să sugereze un evreu din afara Palestinei, în niciun caz un păgân.
Lagrange a propus ca protê, din Luca 2,2 să fie citit ‘anterior’, nu ‘primul’, ci ‘cel dinaintea’. În exegeza pericopei recensământului e amintită insurecţia lui Iuda Galileanul (6 î. Hr.).
Inscripţia funerară unde e menţionat prôtotokos se referă la faptul că evreica murise de la întâia naştere. Dar în Evanghelie e intenţionată afirmarea demnităţii de întâi-născut.
Memoria locului naşterii exista în sec. II. Origene a scris despre grotă şi iesle, a căror amplasare era cunoscută, dar atestarea mai veche e profanarea locului de către Adrian.
Sôtêr apare numai de două ori în Evanghelii (niciodată în primele două), de două ori în ‘Fapte’, dar mai mult în Epistolele pastorale şi 2 Petru.
Păstorii nu reprezintă existenţa bucolică, ci pe ostracizaţii unei societăţi legaliste, pentru că ei nu respectau prescripţiile, şi se aflau cu turmele din primăvară până toamna târziu; pe de altă parte, David fusese păstor în Betleem.
Naşterea era urmată de câteva evenimente rituale, trei referitoare la întâiul născut, şi una referitoare la mama lui: circumcizia, prezentarea, curăţirea, răscumpărarea (iar ofranda menţionată de Sf. Luca e cea pentru curăţire). Pericopa prezentării la Templu reafirmă preocuparea Evanghelistului pentru istoria mântuirii, pentru continuitatea explicită, inclusiv prin ideea Izraelului autentic, cel care îl recunoaşte pe Hristos; Întruparea e împlinirea legământului (care cunoscuse câteva înnoiri, înregistrate în Vechiul Testament, care e şi istoria unei alianţe reînnoite). Înainte de a fi o alianţă nouă, Întruparea e împlinirea definitivă a promisiunilor mesianice ale Alianţei Vechi, iar aceasta e simbolizată prin Avraam şi David.
Deşi autorul presupune că pericopa lui Iisus la Templu a fost adăugată după o primă redactare, ea pare să provină dintr-un mediu creştin care ignora Bunavestire, de care ea pare să nu ţină seama, dată fiind nedumerirea părinţilor.
Dacă Întruparea e împlinirea, realizarea promisiunilor Alianţei vechi, atunci Sf. Ioan e pur şi simplu ultimul exponent al profetismului mesianic. Dar profetismul biblic nu trebuie redus la prevestirea lui Hristos.
La Sf. Matei, Sf. Ioan vesteşte venirea Împărăţiei, însă nu are puterea de a ierta păcatele.
Botezul cu vânt e o prevestire a judecăţii eshatologice, care va separa binele de rău aşa cum vântul desparte grâul de paie şi de pleavă.
Noul Testament reflectă un mediu biblic şi evreiesc, însă a fost de relativ timpuriu interpretat într-un mediu nebiblic şi neevreiesc, obtuz faţă de ‘adevărul evreiesc’.
‘Eu astăzi te-am născut’ ar putea să fi fost expresia originală de la Botez. Atât ‘Alesul’, cât şi acest verset din Psalmul 2 au devenit neconvenabile în relatarea Botezului în urma controversei cu ebioniţii. Însă trebuie menţionat că, şi fără citarea Pslamului 2 sau a ‘alesului predilect’ din Isaia 42, pericopa rămâne una adopţionistă, explicabilă în termeni nicenieni numai printr-o ipoteză externă: revelarea succesivă, graduală.
Deschiderea Cerului semnifică stabilirea legăturii dintre acesta şi pământ, o întâie pogorâre nevremelnică a Duhului. Aşadar, Botezul e şi o pericopă de instaurare mesianică.
‘Genealogia lui Iisus prin Maria’ a fost teza lui Vogt (‘Der Stammbau Christi …’, 1907) şi Heer (‘Die Stammbäume …’, 1910); cutuma antică a ‘ascendenţei legale şi oficiale’ poate sau nu să fie hotărâtoare, nu cred că tranşează discuţia. Obiceiul de a citi genealogia dată de Sf. Luca drept genealogia mariană e atestat de la sfârşitul Antichităţii. Încă de atunci, unii afirmau că semnificaţia debutului genealogiei este: Iisus, despre care se credea că e fiul lui Iosif, era fiul lui Eli, etc..
În exegeză, Léopold Sabourin reprezintă ortodoxia catolică tradiţională.


NOTE:

[1] Ca atare, diferenţa dintre cristologia sinopticilor şi cea a Evangheliei a patra, deşi admisă teoretic, e desfiinţată în fapt, fiind înfăţişate drept cristologii ale Fiului preexistent. Mai mult, autorul merge până la a opune cristologia Evangheliei Sf. Luca, celei a unor discursuri din ‘Fapte’, ceea ce sugerează atât că în realitate cristologia apostolică arhaică nu era cea care se pretinsese că era, cât şi că Sf. Luca nu reprezintă această cristologie arhaică. De unde reiese oare, la Sf. Luca, faptul că Dumnezeu se face om?