John Fowles, ‘Mantisa’

‘Mantisa’ e o operă insipidă, etalon al plictisului; naratorul deploră impotenţa şi lipsa de inspiraţie, cu hotărârea de a înlocui, în viitor, gratificarea oferită muzei, cu penetrarea. Dar ca natură intelectuală, romancierul acesta extrovertit era foarte puţin capabil de a da relevanţă unor arabescuri de acest gen, în care au excelat atât Borges, cât şi Calvino, sau americanii îndeobşte cunoscuţi drept postmodernişti, sau Salinger; în absenţa intelectualităţii cuvenite, şotia e exhibarea narcisismului anost, a autoscopiei şi a malezei. O dramă a minţii, aşa cum o înfăţişează chiar el, o dramă a cerebralităţii, cere altă natură a autorului. Aici, în locul vertijului e numai dezamăgire şi frustrare. ‘Mantisa’ e romanul unui John Fowles crezându-se postmodern, sau avangardist. Cred că e o răstălmăcire a ceea ce simţea autorul că i se întâmplă. Fowles crede că e postmodern dacă citează comedii franceze din sec. XVIII sau un tratat de psihanaliză. Undeva, chiar există o revendicare a unui avangardism iniţial, juvenil, de la care a pornit naratorul.
Fowles ne invită să-l compătimim, şi să îi admirăm nespus isteţimea; umorul şi fantezia antică sunt reluate cu graţia unui pachiderm, şi cu probabilul subînţeles că, de fapt, romancierul e cât se poate de conştient de îmbierea poeziei antice. Parodia lipsită de graţie a metamorfozelor, banalitatea personajelor concordă cu lipsa sentimentelor, a afectivităţii, a oricărei emoţii umane verosimile şi fac din ‘Mantisa’ o şotie neinspirată despre lipsa de inspiraţie; ceea ce rămâne e egoismul autorului, megalomania ipocrită, dreasă cu autoironii neconvinse: nimic nu apare mai sfâşietor sau mai uman în acest mod. Pentru mine, ironia autorului n-a potenţat dramatismul închipuit al romanului. Dacă protagonistul a fost imaginat drept caricatura megalomaniei din breaslă, chiar această satiră e făcută cu mijloace din cele mai banale. Iar dacă ideea a fost a unui umor de eficienţă scenică, înţelegerea foarte banală pe care o avea autorul e patentă: nu e primitivismul simulat, subtil, al avangardismului, ci încercarea de a face plauzibilă insipiditatea, etichetând-o ca avangardistă şi drept întoarcerea la întâiele unelte, la atelierul tinereţii; ca parodie a postmodernismului, e stângace şi pedestră. Impresia e că Fowles nu afectează sau mimează banalitatea, ci de atât e capabil.
‘Mantisa’ e o şotie isteaţă (iar isteţimea pusă la contribuţie trebuie dezvăluită abia de către aviditatea admiratorului sârguincios, dispus, e o isteţime conspirativă, adresată iniţiaţilor); se simt înfrigurarea, deznădejdea, surescitarea, care fac din ea altceva decât o suită tacticoasă de variaţiuni în dialog cu comediile sec. XVIII şi cu o capodoperă filozofică din sec. XVII, şi pare cert că, scriind-o, Fowles chiar se crezuse hazliu, tacticos şi relativ detaşat, precum şi că era deznădăjduit şi mohorât. Probabil că ceva din viaţa, din parcursul lui John Fowles o explică, prin prizonieratul în mintea proprie, idee care nu trece pragul operei, al creaţiei; însă nu şi ceva din operă, care sugerează o dependenţă de biografie, putând servi ca poemele pe care le citează biografii pentru a elucida momente din existenţa autorilor. Parodiind postmodernismul, scriind umor postmodern, John Fowles a născocit această tăndăleală răsuflată, o operă neinspirată, anostă şi dezlânată, exasperantă nu prin lipsa ei de pretenţii, ci prin pretenţiile ei, cu iconoclasme şi îndrăzneli şcolăreşti, cel puţin aici autorul nu a fost un umorist inspirat. Ideea pare să fie punerea în scenă a megalomaniei proprii.
Nu cred că se poate afirma că scrisul e metafora sexualităţii, sau invers; romanul (dacă îl putem numi aşa) propune o paralelă, a celor două momente de declin (altceva decât numai crize de parcurs), sexual şi literar. Mai mult, pentru că erotismul a fost trăsătura principală a operelor anterioare, scrisul şi sexualitatea apar ca indivizibile. Ideea operei nu e o metaforă, ci o similaritate: cea dintre scris şi sexualitate; paralelism care cerea nişte idei desluşite. ‘Mantisei’ îi poate fi reproşat nu intelectualismul, ci dimpotrivă, stângăcia, amalgamarea a două registre ale existenţei insuficient distinse. Însă perspectiva e extrinsecă ambelor: atât erotismului, cât şi scrisului, rămânând băşcălia juvenilă, sau poate hazul de necaz …. John Fowles nu a găsit nu numai termenul de unitate, însă nici perspectiva care să le cuprindă pe ambele: posibilitatea dialogului cu rezonanţe metafizice şi umane, ori aceea a dramaturgiei absurdiste în tonalitatea ei majoră. Putem atribui o trăsătură emoţionantă gestului autorului, a cărui criză o ghicim, dar nu realizării literare, care rămâne o însăilare anostă. Pretinsul roman dezamăgeşte nu prin ceea ce s-ar fi vrut, ci pentru că nu reuşeşte să fie ceea ce trebuia. Substratul e protestant: o alegorie despre Iad. Sunt puse în cauză atât sexualitatea, vinovată, cât şi literatura erotică. Un scriitor agonizează, chinuit de înşelări. Cele două preocupări ale lui îi apar în lipsa lor de sacralitate. Nu aflăm nimic despre ce l-a adus acolo. Satira e lipsită de agerime sau de pătrundere. Alegoria pare scrisă din interiorul condiţiei pe care o transcrie. E mai mult un gest, decât o operă literară. Dezarmat în faţa stihiei, autorului îi rămâne deznădejdea. Faptul că el încerca să găsească umoristic acest infern e sugestiv pentru contextul existenţial al redactării.
În mod paradoxal, această şotie a subiectivismului absolut, a solipsismului, trebuie să fi fost încercarea lui Fowles de a se obiectiva în termenii persoanei proprii, de a se autoanaliza ‘la rece’, cum indică şi citatele din comedii clasice şi filozofia raţionalistă. Această ambivalenţă e reală, chiar dacă romancierul şi-a putut închipui că a depăşit-o.