Jules Verne, 'Familia fără nume'

Chiar în ajunul Crăciunului, eu am primit răspunsul la o întrebare: a scris Jules Verne vreun roman cu indieni, sau, mai general, ceva inspirat de Cooper?
În ‘Familia fără nume’, roman despre cursul zaverei din 1837, sunt menţionaţi Ochi-de-şoim (defrişările), bătrânul pionier Ismaël Busch, din ‘Preria’ (matriarhatul canadez), naţiuni şi triburi indiene, David (din ‘Ultimul …’).
Altundeva, aminteşte de ‘ţara lui Cooper’ (regiunea lacurilor) şi de ‘poemul emoţionant’, ‘Evangeline’.
Un rol însemnat în povestire îi revine satului Walhatta, cetei de mahoganni din satul Walhatta.
În ‘Familia fără nume’, Jules Verne face epopeea eroi-comică a unei zavere canadeze, cu ‘tot atâţia şefi câţi soldaţi’. În 1837, în Canada se iscă o zaveră. Au loc răzmeriţe, penibil organizate.
Nişte demagogi canadezi iscă o luptă pe care n-o pot susţine. Reformiştii de la Saint Denis deţin flinte.
În bătălia de la Saint Charles se luptă cu suliţe, bâte, seceri, flinte. Demagogii fug, se adăpostesc, iar ţăranii mor. Jules Verne nu-şi ascunde dispreţul pentru brambureala organizării, şi e necruţător cu ineficienţa organizării răzmeriţei.
Hodge îi snopeşte pe cei trei voluntari beţi de la cotitura către S. Charles.
Cuvântul de ordine al zaverei e cauza naţională.
Sunt evocaţi pescarul acadian, stâncile de la Kamuraska, toamna în valea fluviului, arderea manechinului, la Chambly, locuinţa mizerabilă, cu curte, grădină şi ogradă, din Saint Charles, unde văduva, mama celor doi fraţi, se ascunde de oprobiul public, tribul huron al mahogannilor, matriarhatul canadez, lupta de la Saint Denis, legea marţială, clerul care îndeamnă la prudenţă şi moderaţie, americanii care declină ocazia de a interveni deschis, mişcările lui Rip şi ale poterei sale, rătăcirile pe malul Niagarei şi Mabel Denham.
Cauzei naţionale i se raliază, oarecum în necunoştinţă de cauză, ceata de mahoganni din satul Walhatta.
Jules Verne utilizează mai multe perspective: politicienii canadezi, pescarii şi insurgenţii, mahogannii, văduva, Rip.
Populaţia din Montreal e împărţită în patrioţi sau reformişti, şi loialişti, birocraţi, regalişti. Insurgentul anonim ‘se pregătea să dea semnalul insurecţiei’.
Vecinii văduvei ar putea fi delatori.
Din satul mahogannilor, Walhatta, sulpicianul Joann pleacă la fortul de la frontieră (pe malul lacului Ontario), şi ajunge seara, pe viscol, la marginea lacului Ontario, la hotarele Canadei. Niagara duce apele din lacul Erie către lacul Ontario.
‘Unirea parohiilor’ rămâne un deziderat absurd.
În dec. 1837 se ridică la arme nici o mie de oameni, dispersaţi prin ţară.
Există câteva aluzii picante (dijma cuvenită clerului, notarul şi Catherine, setea).
‘Familia fără nume’ are reprezentări idilice şi hedonice (meniul nunţii: supă, peşti, fripturi de pasăre, stridii, vânat, cârnaţi, legume, patiserie, fructe, cidru, etc., sala de nuntă ornată cu ghirlande, arbuşti, flori, panoplii).
Preambulul istoric, necesar pentru a explica atmosfera politică din 1830-1840, începe prin a-l evoca pe Champlain (marinar, explorator, guvernator al Noii Franţe, la 1620); în 1756 exista o armată de 4 mii. În 1763 Noua Franţă dispare. În 1791, canadezii sunt 135 de mii. Dar romancierul consemnează şi odioasa indiferenţă a lui Ludovic XV.
Jules Verne îl citează pe istoricul Garneau.
Racursiul ajunge la conjuraţia din 1825, când Bridget avea 38 de ani (măritată în 1806, la 19 ani).
Relativ la insurecţia din 1837, e amintit … O’Connell, şi e o împunsătură la adresa fiascoului canadez.
Stilul are o ingenuitate parodică (‘întârzierile acestea, ce se prelungeau la infinit, incitară nerăbdarea …’).
Glosarul e foarte gratificant, pentru bucuria de a citi despre prerie, flintă, muschetă, huroni, irochezi.
Fiica politicianului ilustrează tipul feminin predilect: frumoasă, impunătoare, rece, rezervată.
Când Nick deapănă povestea piaştrilor, afirmă că pe cei din 1825 i-a vărsat la bancă, iar cei din 1831 şi 1834 i-au fost trimişi.
Poate e o neglijenţă de traducere.
Insurgenţii din 1837 sunt nu fiii, ci fraţii conjuraţilor din 1825.
Nu aflăm prin ce isprăvi vitejeşti ar fi galvanizat eroul anonim combativitatea canadezilor, care fapte inspirau încrederea populară.
O vreme, naraţiunea hoinăreşte indecisă prin hăţişuri şi pe coclauri: politicienii, notarul, văduva şi fiii ei, familia de pescari; acţiunea pare să treneze, în ceea ce e mai degrabă o frescă a vieţii canadeze (politicieni, pescari, o nuntă ţărănească), o lucrare despre atmosfera canadeză. Ca atare, romanescul stagnează, în căutarea inspiraţiei, care deocamdată se exprimă prin viniete, amuzante (notarul) sau dramatice, aceasta şi pentru că e o prelucrare romanescă a unor evenimente sociale, dar o face în beneficiul unor schiţe de almanah.
Intriga e însăilată, episodică, din momente umoristice, insurecţionale, familiale.
Comparând cu ‘O tragedie în Livonia’, sagamorul Nick şi Clary le sunt net inferiori, ca farmec, lui Poch şi Ilkăi.
În ambele romane există câte un proscris, o fiică.
Romanele lui Jules Verne sunt naraţiuni de suspans: interesează cursul acţiunii, cursul pe care îl vor lua întâmplările (ca şi intriga, personajele, umorul, stilul domol, farmecul, momentele de însufleţire marcată).
Există o triadă: cursul evenimentelor, stilul domol, naraţiunea relaxată.
Există şi ştiinţa narativă, interesul narativ al ştiinţei (mapamondul şi istoria).
Povestirile lui sunt aluzive, ocazional ironice, nu ezoterice.
Jules Verne nu face descrieri de natură, decât în termenii generici şi sumari ai clasicismului, sintaxa peisagisticii lui e neoclasică, ci oferă informaţii, date fizice.