Antichitatea şi modul în care era vie pentru Shakespeare, simţul mitologiei, al poeziei miturilor clasice.

O predică foarte preconciliară, o sărbătoare a Bisericii preconciliare: Fer. Pius al IX-lea în ian. 1849, în exil, apoi în 1854 (raza), Lourdes la 1858, Sf. Pius al X-lea, binele adus de definiţie (Vaticanul I), apariţiile de la Tre Fontane, în 1947 (fostul luptător republican, devenit protestant), veşmântul alb, roşu şi verde, Pius al XII-lea. Remediul, păcatul originar. Raza din 1854, Lourdes, Tre Fontane.
În mod foarte preconciliar, accentul era pe minuni (raza din 1854, apariţiile din 1858 şi 1947, bunul mers al Bisericii, cu sinodul, etc.) şi pe păcatul originar. Sf. Pius al X-lea a recapitulat efectele definiţiei. E modul tradiţional de a raţiona, şi cel în care trebuie răspuns necatolicilor. În predică au fost menţionaţi trei papi Pius, şi uitarea păcatului originar. Minuni primeşte o Biserică dispusă să le accepte.

Noi nu ştim care era canonul biblic şi tipicul liturgic al saduceilor.

Relativitatea nu înseamnă posibilitatea întoarcerii în timp, ci imposibilitatea întoarcerii în spaţiu.
Paradoxul vitezelor (cea înregistrată la bordul navei şi cea măsurată de observator). Einstein a formulat aceste gânduri în linia criticii lui Newton, a timpului absolut. Dar pe navă timpul nu ‘trece mai încet’, ci se disjung sistemele, nu mai au aceleaşi coordonate.

Alcoolicul arăta năruit, rablagit, o epavă.

Ierarhizarea, convergenţa & sidef & uşoara stridenţă, semitonul, ceva puţin forţat.

În Scriptură, creaţia nu poate reveni (dacă e lăsată în voia ei) la Dumnezeu, pentru că nu provine din el. E paradoxal ca ideea tendinţei regresive a creaţiei să fie propusă de un teolog care cere o doctrină mai bine corelată cu Biblia.

Se reutilizau secvenţele cu efecte speciale, secvenţele mai laborioase, costisitoare; nu e altminteri decât sintagmele din basme, ori genericele unui seriale, care ‘se reiau’.
Faptul de a observa reluarea unor secvenţe, şi de a nu menţiona lucrurile atât de bune, cere o dispoziţie foarte dispeptică şi strâmbă, neonorantă; probabil că şi vizionări numeroase.

W. Gargan e actorul dintr-un policier din ’45, un E. Gargan apare într-o comedie făcută în anul precedent.

Ieri, mi., ideea francizelor (puştii din Cartierul de est, Abner, Hopalong).

În general, religia primită nu e locul desăvârşirii ideale. Sinergia se exprimă cel mai bine nu în disjungerea teoretică a dumnezeiescului şi umanului, ci în natura relativă a standardelor. Acestea cer mereu efortul de interpretare. Nu conştienţa individuală e veriga slabă. Până la urmă, îi revine fiecăruia să hotărască, şi chiar admonestările au numai un rol teoretic. Iertarea păcatelor, ca putere apostolică, nu desfiinţează incomensurabilitatea umană. Adâncul îi rămâne ştiut numai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, există limitare chiar în ceea ce e declarat ca desăvârşit. Antisemitismul unor sfinţi nu devine dumnezeiesc. Sfinţenia şi standardele, propuse şi ideale. Găsim finitul şi limitatul, nu desăvârşirea ideală, teoretică. Sfinţenia recunoscută presupune standarde înalte, dar nu ideale. Biserica afirmă implicit că standardele care trebuie atinse sunt cele care pot fi atinse. E propus idealul tangibil, nu cel imaginat (cu toate că în hagiografie idealizarea survine). Relatările biblice sunt standardul de precizie, care nu e unul ştiinţific sau ideal sau de o acurateţe absolută. Canonizările sunt standardul sfinţirii. Sfinţenia nu e nici intimidantă, însă nici dezamăgitoare. Ea arată că omul nu e dumnezeiesc în esenţa lui, ci limitat. Umanul sfinţit e altceva decât dumnezeiescul. Sfinţirea înseamnă o fiinţă umană cu atribute dumnezeieşti, se ajunge la o asemănare.

Pozitivitatea şi delăsarea. Delăsarea presupune că orice acţiune e intrinsec rea; e descurajarea, demoralizarea, defetismul. Principiul acţiunii raţionale îi e intrinsec umanului. Acţiunea rămâne mai importantă, şi mai morală, decât evitarea greşelii. Fobia transgresiunii e o patimă. Principiul e să lucrezi şi să înveţi. Idealul maladiv, nerezonabil, irealizabil, utopic, demoralizează; la fel şi abandonarea oricărui principiu, practicismul, dezabuzarea, abdicarea. Omul se sfinţeşte prin acţiune, nu prin abţinere. Plugarul rămâne unul din tipurile omenescului. Izbânda non-acţiunii e înşelătoare. Activitatea nehaotică e măsura umanului; activitatea fără cârmă e lezantă, şi o expresie a dezabuzării, o încercare de a se demoraliza, de a îşi demonstra ineficienţa lucrării. Acestea sunt situaţii umane, înainte de a fi încălcări ale unor precepte.

‘Mee’ & Petterson & Eckhart & Durkheim & ‘Ospitalitatea’ & Amado.

M. Douglas a făcut măcar două filme cu Fay în anii ’30; trei filme cu M. Douglas, două cu Bellamy (unul cu Fay, altul cu Grant).

Costumul de baie indecent al lui Jean Parker, la 36 de ani, care i-a scandalizat pe cei de la antipozi.

Freud nu era mai nepreocupat de consensualitate decât alţi savanţi din vremea lui, şi nici mai licenţios decât scenariştii comediilor americane din anii ’30 (sau ’20, etc.), care porneau de la acelaşi fapt al axării fiinţei umane pe viaţa simţurilor.

Cusurul: a testa, infirmarea, testul, ’30 & falsitatea & latura, accepţia ignorată (se referă la altceva, e adevărat sau plauzibil în alt mod). Însă esenţiale au fost testul timpuriu, infirmarea.

Lugojanul: sem. XI, tandemul & serialul & 2 & 5 & 3 x jind (‘Bowery …’, ‘Omul maimuţă’, fraţii) & două filme gotice.

Cinema gotic: 2 (copila, dim.) & 3 & 2. Plus nişte slasher-uri timpurii, din anii ’70. Nearb..

Călugării obişnuiţi şi conştienţa, ca distinctă de întărâtarea şi indignarea creştinilor intelectualizaţi. Există în mersul obişnuit al creştinismului mult mai mult din acela al ebraismului, decât ar vrea mulţi creştini să recunoască. Indignaţii de duzină care îşi închipuie că religia îi împuterniceşte să obiecteze mereu, preluând atribuţiile clerului. Laicul indignat, care denunţă rătăcirile clerului şi decăderea instituţiei, e o anomalie. Călugării obişnuiţi nu sunt aşa. Profetismul biblic nu se ocupa cu evoluţia ritului.

Lee a părăsit cinemaul gotic simbolizat de rolul care l-a făcut cunoscut la trei decenii după Karloff, invocând motive similare (deriva unei francize); ca atare, Lee nu a mai dorit să fie Dracula cam la trei decenii după ce Karloff nu a mai vrut să fie monstrul lui Frankenstein.

Istoria Bisericii e istoria Alianţei noi. Profetismul ca metafizică, sfinţenia nu au încetat odată cu Noul Testament. Încheierea canonului cu Apocalipsa atestă atât că Alianţa nouă e în primul rând împlinirea promisiunilor celei vechi, cât şi că profetismul care s-a încheiat e numai cel mesianic.

Mă gândesc la Foarţă pentru postările despre cinema; şi, din nou, la ceilalţi: Larcher, Hull, H., pedantul şi anostul spectator de westernuri, chiar BW. Însă principalul fapt e că, uneori, se impune formatul însemnării, nu al ‘oficiului critic’, al judecăţii de valoare.
‘Aventura …’ din ’36, ‘Serenada’, ‘Alice …’.

‘Uliţa caliciei’ şi complexitatea obiectivă, rolul solicitant.

Idealismul pedagogic, pedagogia idealistă şi idilică. Oamenii Bisericii de acum 75 de ani fuseseră educaţi cu principiile severe, preconciliare.

Ceea ce putuse discredita adopţionismul antic a fost extrinsecismul, pelagianismul, reducţionismul. Adopţionismul greşeşte dacă înţelege înfierea ca pe o sfinţire extrinsecă. Probabil că adopţionismul nu se preocupa suficient de teoză, de har. Modelul poate să fi fost tocmai apoteoza din mitologia păgână, care e o îndumnezeire aparentă, extrinsecă, insuficient raţionată. Pentru anticii adopţionişti, înfierea lui Iisus era asemănătoare apoteozei păgânilor. Or, apoteoza aşa cum o înţelegeau păgânii e insuficientă chiar pentru sfinţirea celorlalţi oameni. Reprezentarea generală a înfierii, ca apoteoză, era greşită. Adoptarea era numai o înfiere extrinsecă, şi corespundea antropologiei şi soteriologiei păgâne. Adopţionismul anticilor era condamnabil pentru modul cum înţelegea înfierea. El provenea dintr-o altă metafizică a Creaţiei, a umanului şi a mântuirii. Metafizica creştină a îndumnezeirii e una originală, complet străină extrinsecismului păgânilor. Adopţionismul era un mod păgân de a înţelege în primul rând sfinţirea. Unii au vrut să caute anticipări ale creştinismului în mitologia păgână, pentru Hercule, etc.. Însă proscrierea adopţionismului a fost proscrierea unui mod păgân de a înţelege mântuirea. Prin divinizare nu se are în vedere ceea ce înţelegeau păgânii prin apoteoză, fie pentru împăraţi, fie pentru eroii mitologici. Metafizica păgână era obtuză, extrinsecistă şi nepătrunzătoare. Condamnarea adopţionismului e şi condamnarea pretenţiei soteriologiei păgânilor de a avea dreptate, sau măcar de a fi un interlocutor al creştinismului, care înţelege cu totul altceva prin sfinţire (iar aici diatriba protestantismului e neîntemeiată, deoarece acordă sau recunoaşte harului acelaşi rol extrinsec); adopţionismul antic e fals, pentru că Iisus nu e asemenea lui Hercule, iar metafizica biblică a alegerii, predestinării, etc., nu are nimic comun cu mitologia păgână, adopţionismul a fost condamnat pentru metafizica enunţurilor lui, şi din cauza climatului din care provenea, aşadar ca aproximare păgână a mântuirii, fiind, ca multe din ereziile dinainte de Niceea, ca gnosticismul, o versiune păgână, nebiblică, a Alianţei noi, o răstălmăcire păgână, care putea beneficia de cursul pe care-l avea acest mod de a înţelege lucrurile la neamuri, adopţionismul a fost discreditat de păgânismul lui extrinsecist, a cărui inspiraţie erau nu proorocii biblici, ci mitologia eroilor păgâni (chiar dacă unii creştini au părut să se încreadă în aparenţa de similitudine, căutând anticipări, prefigurări, un lexic comun), aceasta e urâţenia adopţionismului, care e chiar urâţenia religiei păgâne.

Referindu-ne la platonismul sau la păgânismul câtorva teologii pretins creştine, nu trebuie făcut un proces de intenţie. Autorii lucrau în limitele şi în măsura înţelegerii lor. Revelaţia nu fusese înţeleasă în termeni teoretici, iar pentru minţile dispuse către reflecţie exista posibilitatea importării clandestine de unghiuri teoretice din care Revelaţia apărea răstălmăcită. Limbajul condamnărilor nu reflectă neapărat realitatea morală.

‘Da’ tu, la vârsta mea, ai făcut greşelile astea? Atunci lasă-mă să le fac şi eu.’ Reluarea timpurie a boxatului.

Omul poate să se încredinţeze inspiraţiei, cu condiţia ca aceasta să existe.

Practica pentru care sunt ridiculizaţi cineaştii italieni sau americani de serie B din anii ’70-’80 era curentă în anii ’30 (‘Liliacul vampir’). Succesul spectacolelor din liga întâi era inspiraţia unor versiuni mai modeste.

Ieri, sb., răgazul & episodul & filmul, de la 1 ¼ dim.; azi, dum., 3—7, zacuscă, cafea, aer, budincă, jind. ‘Cicatricea’. Întâiul triptic: ‘Nisip …’, etc..
Principiul, nesaţul, cele câteva filme.

Castelul era întăritura, fortificaţia, cetatea era aşezarea urbană (arhaic, cetate se folosea pentru oraşe, nu pentru fiefuri întărite).

Aniversarea fiind sb., 3 fusese într-o duminică.

Două principii: cei 4-6 ani, şi etalonul. Dum. seara, dezgustul faţă de surogate, mimetismul ca îndemn la îndobitocire.

Genealogia lui Trăsnea.

Răgazul. Hâirea. Activ. Delăsarea. Leafa.

6 cu ziare, 2 verzi, una în colţul din stânga ferestrei; trei cu haine, lingeria, cablul.

Luni, după 3 ½, am rearanjat lucrurile (cam 20’). Principiul: gesturi raţionale, armonioase, acţiunea. Minim 5 ore. Cei trei timpi (ed. & accederea & răgaz).

Oligofrenismul, nepăsarea suverană şi tactul de pahiderm. Completa lipsă de simţ atât pentru ce e cuviincios, cât şi pentru ce e important.

Marţi, fumat 8 & 3 & 5 & 8 ţigări. Marţi seara, după 9 ¼, fumat 4 & 3 ţigări. (Al doilea pachet de luni: 9 luni seara, 8 marţi dim., 3 seara.)
Mi. seara, citit 2 ½ ore. Mi. seara, fumat 4 & 5 ţigări. După 10 seara, cină: pilaf, pui, salată verde, învârtită cu nuci.
Joi seara, fumat 3 & ; în timpul zilei, 8 & 7 & 5 ţigări. Zile cu mintea cam îmbâcsită, mai ales azi, însă şi ieri, mi., din lipsa cafelei de dimineaţă.
‘Pistolarul’ & stângăcia & relaxarea. La 4 z.. Cedări. Aiurit. Cafea, ieri. ‘Pistolarul’. Sertarul & tub & saltul. Luni seara, la web.
Vin., 2 ¼--4 ¾: aer. Cinema gotic. Aer. Chimie & 6 vols. & casă & repertoarul & aer. Cedări. Ameţit. Două stângăcii.
Vin., citit 4 ½ ore (7 seara—10).
Inefabilul.
Sb., citit 3 ½ & 1 ½ ore (2—5 ½ şi 9 ¼ seara—10 ¾). Sb. seara, fumat 6 & 10 ţigări.
Sb., 11 ¼ seara: episodul. Postarea: 12—12.20 dim.. De la 12 ¾ dim., cină: ceafă, piure, ceapă, un rest de ciorbă de pui.

Luni seara, 110 & 155 & 30 mii [web & ţigări II & gustarea].
Marţi, 120 & 155 mii, două bonuri şi 2,11 mil. [ziarul & ţigări & polonezi, cola, pâine & întreţinerea]. Marţi seara, 60 mii [choux …]. Mi., 60 & 155 & mii, şi [kingul, un ştrudel cu brânză & ţigări & ]. Mi. seara, din al şaselea mil. al lefei, salată, etc.. Mi. seara, 155 & 67 mii [ţigări II & salată, pâine, învârtită].
[Din alocare: ghetele, şosetele, tel., vols.; din lefurile precedente, întreţ..]
Joi, 121,5 & 155 & 30 & 30,3 mii, şi un bon [pâine, choux …, cola & ţigări & kingul & cafea, cremă de zahăr ars]. Vin., 523 & 155 & 17 mii [ed. & ţigări & cola].
Sb., 155 & 30 & 101 mii [ţigări & kingul & cârnaţi, pâine]. Sb. seara, 155 & 110 mii [ţigări II & choux …, cola].
Dum., 150 & 155 & 44,5 mii [Sue & ţigări & cremă de zahăr ars, salată]. Dum. seara, 93,6 mii şi un bon [budincă, pâine, cola]. Luni, 155 mii [ţigări].
[Dum., din al şaptelea mil., ziarul; luni, ţigări.]