Principiul terapiei, necesitatea analistului, e o petiţie de principiu: Freud îi afirmă necesitatea, pentru că aceasta e relaţia de la care porneşte. El începe de la o situaţie medicală. Prejudecata medicală, profesională, a lui Freud: nevoia de asistare terapeutică; teza necesităţii analistului e o axiomă profesională, adică Freud gândea analiza din perspectiva medicului. Tutelarea. Însă poate fi şi valoarea simbolică a prezenţei, încrederea.

Unii îl plăceau pe Lugosi pentru că pare vulnerabil, ca Dean, chiar când e ‘mintea suverană’ pare un bătrânel mehenghi, coţcar; vulnerabilitatea aceasta a surprins-o tributul lui Burton.

Am găsit simţ narativ la Beaudine, intriga e logică, mai puţin mesajul găsit la recepţia hotelului, din partea cuplului vârstnic (care nu avea de unde şti nici unde îşi vor petrece tinerii seara, nici la care hotel); dar e o povestire cinematografică iscusit condusă, se simte priceperea.

Lee. Actriţa & detectivul & Lewis: nonagenarii.

Sentimentul debutului: ieri (luni), comedia despre puştii din cartierul de est.

Ambiţia la universalitatea comprehensiunii, la comprehensiunea uniformă, garantată; mă gândeam la Mureşanu, la lexicul său, şi la faptul că romantismul ar trebui să fie ţinta unei comprehensiuni elective, dacă există natura pentru aşa ceva. Comprehensiunea universală înseamnă standardul universal, o închipuire. Modernitatea poate proveni din romantism, însă ca negare violentă a lui. Probabil că naţionalismul e o idee romantică, însă accentele xenofobe au preexistat. Naţionalismul le-a întrunit, nu le-a inventat.

Cântece: cele şase filme (aviatorii ruşi & ocnaşii & amurgul & stilul anacronic, pastişa haitiană & călăreţul chipeş & potera Arizonei).

Cele patru filme.

Femeile îl apreciază mai mult pe Sienkiewicz, decât pe libertini. Tânăra cetitoare pricepută.

La sinod, nişte birocraţi îmbuibaţi şi rotofei s-au poticnit de îndârjirea africanilor (însă nu numai a lor, mai sunt şi nişte europeni, şi nişte americani …). O ripostă cam colţuroasă a apărut ca editorial, într-o publicaţie a Conferinţei episcopale teutone. Nu e chiar fără precedente, ca atare episcopii germani s-ar putea gândi la nişte lagăre pentru africanii încăpăţânaţi, în vreme ce se îngrijesc de bunăstarea refugiaţilor musulmani. Cele două preocupări capitale ale episcopatului german contemporan sunt umilirea africanilor, şi bunăstarea refugiaţilor musulmani. Gândindu-mă la dispreţul catolicilor germani, mă gândesc că e paradoxal ca tocmai ei să sublinieze … preocuparea materială a africanilor; de fapt, e logic ca germanii să nu perceapă la alţii decât propriile lor racile. Preocuparea Bisericii germane pentru avere fusese deplorată chiar de precedentul papă. Azi, germanii sunt cei … exasperaţi de cupiditatea africanilor. E ceva definitoriu atât pentru nivelul cras al înţelegerii, cât şi pentru celebra lipsă de mănuşi a germanilor.

Amfilohie & Zaharia & Russell.

Baptistul, recenzând eseistica romancierei americane, adaugă celor patru teologi protestanţi câţiva alţi autori: Owen, Descartes, Locke, Sf. Ioan Zlataust, Sf. Toma (însă lipseşte hegelianul).

Un ziarist menţionează sutele de pagini de însemnări ale Barbarei Baxley despre dramaturgii în ale căror opere a jucat.

Discursul ascetic şi cel mistagogic nu trebuie să fie alternative, disjunse; ci soteriologia înfierii trebuie adresată conştient păcătoşilor, iar aceştia trebuie certaţi ca fii. Pneumatologia neotestamentară e una necesară în termenii cristologiei ascendente. Duhul e puterea Tatălui, cu care-l naşte, sfinţeşte, învie pe Fiu. Această structură îşi pierde întrucâtva sensul în triadologia ulterioară. Analizând pneumatologia Evangheliei Sf. Luca, trebuie conştientizată şi cristologia ei.

Teologia, exegeza şi Biserica: o analogie cu exegeţii lui Platon (pentru că teologia e tot interpretarea unei opere). Anacronismul grilei, care cere răspunsuri celor care nu gândeau în acelaşi mod. Unele triadologii arhaice nu sunt subordinaţioniste, pentru că nu gândesc în termenii subzistenţelor, ci ai puterilor. Transcendenţa absolută nu e compatibilă cu învăţătura despre Creaţie.

Oligofrenismul îndârjit şi înveninat, întărâtarea.

Plebeilor li se pare posibil să parcurgă în câteva ore ceea ce a fost creat în luni sau ani; ei nu acordă zile, sau săptămâni, ci ore, pentru ceea ce a necesitat luni sau ani de trudă. Ei nu conştientizează ce mod de eficienţă are graba, mă gândesc din nou la Selye.

Descoperirea cinescopului ‘Oamenilor furioşi’, după 59 de ani, însă nepăsarea britanicilor e şi mai scandaloasă; casete & ediţii.

Jory (I) & burlescul (II) & comedii (III) & policieruri (IV) & actriţe (V).

Omiterea regizorilor: niciun cuvânt despre regizori.

Vin., 49,4 & 2,53.

Occidentalii care s-au convertit la ortodoxie sunt mai ales protestanţi englezi şi americani (atât emulaţia engleză, cât şi snobismul), nu germani, şi câţiva monahi francezi; fenomenul invers nu a avut loc, catolicismul nu a atras persoane preocupate de teologie (convertiţii sunt mai ales scriitori protestanţi). Însă englezii şi americanii care s-au convertit urmau atât tendinţa grecizantă a anglicanismului, fenomen ce datează chiar de la începutul schismei anglicane, cât şi snobismul extravagant. Unii căutau un Zen creştin. La francezi, sunt mai ales monahi catolici. Nu trebuie crezut, însă, că benedictinii care nu s-au convertit la ortodoxie sunt … nepăsători faţă de monahism. Pentru unii protestanţi englezi şi americani, ortodoxia e opţiunea apostolică firească (adică modalitatea de a deveni creştini apostolici, împotrivindu-se în continuare Romei, modul de a deveni creştini apostolici fără să înceteze de a fi anticatolici, fără să renunţe la anticatolicism). Ipocrizie şi ingratitudine există, ca în situaţia monahului care le serveşte noilor lui coreligionari judecăţile simpliste despre declinul Apusului.

Ubicuitatea religiei poate să însemne ubicuitatea credulităţii, sau a iluziei. Că această credulitate e motivată într-un mod mai adânc decât presupune ateismul popular, e altceva. Dar ubicuitatea religiei şi noutatea ştiinţei formează un contrast sugestiv; explicaţii superstiţioase şi raţionalizări stângace, obtuze, apar oriunde. De aceea mi se pare implauzibil ca animiştii şi teologii vestici din sec. XX să participe la o structură comună, cum vrea reducţionismul monolitismului; există un sacru al experienţei, unul al gândirii, unul al cutumei şi tradiţiei. Gândirea e informată adesea de acesta din urmă, rezultatele gândirii critice sunt ajustate pentru a coincide cu datul tradiţional, sau cu accepţia primită, gânditorul ajunge să se convingă că nu doar simte, însă şi gândeşte întocmai cu strămoşii; dar şi ateismul, şi indiferenţa s-au ivit relativ timpuriu (unul din cele şase sisteme indiene, budismul, epicureismul).
Reflecţia religioasă e prin natura ei tradiţionalistă, dependentă de cutume: e un cerc vicios, gânditorul trebuind să postuleze identitatea rezultatelor lui cu cel puţin câteva trăsături ale datului tradiţional. Religia netradiţională, emancipată, nici nu mai are motive să se numească aşa.

Cuplu stilat & anii ’20 & lituanianul.

Vin. seara, Sh., pedanteria, GS, AS, proverbele. Necesitatea formei. Vrut. Mitomania. Generalizarea regresivă. Regresul care amalgamează.

‘Ei acolo au mai multă tradiţie’ (Patriarhul despre tradiţia … rock a vesticilor, dar şi despre propria carenţă muzicală).

Pentru Sf. Pavel, alianţa nouă nu e versiunea pentru neamuri, universalizată, a alianţei vechi. Nu există niciun indiciu că ar crede neavenită creştinarea evreilor, însă încearcă să elucideze obtuzitatea celor care nu se convertesc. Subzistenţa alianţei vechi e totodată cerbicia evreilor, şi hotărârea lui Dumnezeu, care a hotărât obtuzitatea lor. Sf. Pavel nu legitimează indiferenţa sau ostilitatea evreilor, ci le găseşte un loc în purtarea dumnezeiască de grijă. Dumnezeu îi vrea pe (unii) evrei neconvertiţi, Dumnezeu vrea subzistenţa iudaismului. Însă aceasta e o antinomie, nu înseamnă că Evanghelia e (numai) Torah pentru neevrei. Creştinarea evreilor ar fi de dorit, dar Dumnezeu a hotărât altminteri. Creştinismul nu e ‘iudaismul pentru neamuri’. Subzistenţa iudaismului e un semn, ca manifestare a puterii lui YHWH ca stăpân al istoriei. E şi o încercare de a explica faptul neconvenabil al neconvertirii evreilor (‘Dacă e Mesia cel aşteptat de evreii, cum se face că tocmai evreii nu s-au convertit, de ce nu s-au convertit mai întâi evreii?’). Sf. Pavel încearcă să răspundă unei întrebări care probabil că era presantă. Cum putea fi Iisus înfăţişat neamurilor ca acela proorocit, de vreme ce chiar evreii nu îl primiseră ca atare? Probabil că Sf. Pavel înţelesese că evreii nu se vor converti, adică iudaismul va subzista întotdeauna, neasimilat în noua comuniune. Apostolii îl predicau pe Iisus ca fiind îndeplinirea proorocirilor, dar mărturia evreiască majoritară împotriva acestei legitimităţi revendicate de Apostoli rămânea. Făgăduit, prin proorociri, evreilor, Iisus nu a fost întâmpinat de ei ca atare. Aceasta făcea discutabilă predica apostolică; trebuia explicat în ce mod Iisus e şi Mântuitorul aşteptat de evrei, şi cel pe care evreii nu îl vor urma, nu-l urmează.

Interpretarea alegorică a minunilor lui Iisus, recunoaşterea de către acesta a neputinţei de a face minuni într-un ţinut, sugerează că acestea sunt ceea ce afirmă Evanghelia că sunt: semne, nu manifestarea atotputerniciei, ci o forţă limitată, circumscrisă, condiţionată extern, o lucrare care indică spre altceva. Ideea nu e inutilitatea minunilor (cum se pretinde când se crede că Iisus nu a venit ca să rezolve toate chestiunile soluţionabile prin minuni), ci faptul că taumaturgia nu e substratul ultim al identităţii lui Iisus, nu e ceea ce-l arată ca atare. Mântuitorul nu e taumaturgul atotputernic. Mai mult, semnele lui se înscriu atât în ordinea creaţiei, fără a o dezminţi, cât şi în secvenţa semnelor profetice. Semnele îl arată ca profet. Iisus s-a pronunţat împotriva supralicitării semnelor. Puterea profetică de a săvârşi minuni nu e substratul ultim al celui care e Iisus. Puterea lui e miraculoasă, extraordinară, însă nu nelimitată. Unii Părinţi interpretau minunile ca semne. Însuşi Iisus utilizează nu numai limbajul semnelor, însă şi pe al învăţăturii, şi cele două sunt distincte. Faptul rămâne fapt, iar Iisus a venit drept altcineva decât cele care săvârşeşte nişte fapte. Semnele nu sunt nici nimic (scorneli, legende), nici totul. Semnele lui Iisus sunt adeveriri, însă numai pentru cine e înclinat, conştient sau nu, să le primească. Minunile nu trebuie nici negate sau ridiculizate, nici supralicitate. Minuni se mai făcuseră. Unii păgâni sunt neputincioşi (cei întâlniţi de Sf. Ilie), însă alţii, nu (egiptenii înfruntaţi de Moise). Mai departe, minunile lui Iisus ajută omul, nu-l zdruncină. De aceea se referă Iisus la univocitatea semnelor lui, la obârşia lor evidentă, la faptul că ele nu pot fi demonice: nu puterea de a lucra minuni, ci puterea de a lucra aceste minuni, e de la Dumnezeu. Minunile sunt semne, un limbaj simbolic al faptelor. Adeverirea e în credincios, nu în fapte. În funcţie de om, minunile vor putea semnifica şi contrariul a ceea ce îi e adeverit, prin ele, credinţei. Aceasta sugerează tocmai că minunile nu sunt breşe magice. Mundanul nu e indiscutabil suprimat. Minunea poate să treacă întotdeauna drept altceva, semnificaţia ei nu e consensuală. Taumaturgul, la rândul lui, nu o unealtă inertă. Taumaturgia depinde de o putere limitată.

Ceea ce e formă (rezumatul ‘Fundaţiei’, scrierile critice); povestindu-i cuiva ‘Fundaţia’, am înţeles că intriga e formă.

Sb. seara îl recitesc pe Hull: despre Cosby şi alţi comici, franciza lui Crosby, W. Hyde White, Veidt, Fred Clark, iar Lee e menţionat de două ori; intersectarea boardurilor. 8 & 14.

Artificialitatea şi stridenţa. Sidef.

Natura sfaturilor, care nu sunt ordine de cazarmă, date unor roboţi. Dar e tocmai opusul ascultării monastice.

Sb. seara, mă gândesc la Costner, ‘Dansând cu lupii’, ‘Incoruptibilii’, ‘Hood’, pornind de la ‘Titanic’, ‘Pe aripile vântului’ (testul reputaţiei), ‘Casablanca’, ‘Dama …’, ‘Tăcerea …’.

Violenţa, ipocrizia, inechitatea şi sadismul. Oligofrenismul. Incorigibilitatea. Mahalagismul. Frustrarea.
În 2 s.: şosetele & brichetele, joi & brânza topită.
Nu e nepăsare superioară, ci oligofrenism.
‘O văzut că mă-ncăpăţânez să mai trăiesc ….’ Anomalia, ciuda, nesimţirea (vecinele). Vademecumul şi pornirea.
‘Prezenţa lui era suficientă.’
Cine îi întărâtă. Ipocrizia, văicăreala. ‘În mod special.’ Duhoarea, îmbâcsirea, anomalia, oligofrenismul tutelării (nimic despre destindere). Distructivitatea defetistului, negativitatea şi negativismul.

Cineva scrie că filmul lui Abrams nu are o morală; însă acesta poate fi un progres faţă de moralismul serialului. Că nu are ‘graţie sau lirism’ (de parcă serialul ar fi avut).

Modernizarea, limpezimea, Polonius şi familia lui, Gertrude.

Îşi aminteşte şi povesteşte aşa cum s-a întâmplat (Boyle).

O idee atât despre tipologia văicăreţului (pentru care critica înseamnă pretextul obiecţiilor), cât şi a celui care s-ar putea interesa de gen (opincarul, confuzia; semidocţii care se interesează de westernuri, de AH, ifose).

Conştienţa artistică, bugetul, nivelul de instructori sau fotografi (cineaştii care nu sunt şi cinefili, ba mai rău, sunt cârpaci cu ifose). Ideea lor de artă era aceea a instructorilor de cămin, sau a fotografilor de provincie. Conştienţa nu doar lipseşte, însă e înlocuită de una falsă.

Evoluţia Bisericii nu coincide cu festivismul istoriografiei oficiale, cu melodramatismul ei triumfalist şi complezent. Dar istoriografia rămâne domeniul faptelor, cu improbabilitatea lor, adică cu credibilitatea incertă a informaţiilor; Biserica tinde să se reprezinte pe sine în mod festivist şi triumfalist, selectiv, conciliant. Verosimilitatea acordată depinde întotdeauna de înclinaţia celui care evaluează.

Guvernatorii coloniali. Romanele de aventuri. Serialele şi penibilul ignoranţei; însă faptele arată că unii sunt indiferenţi faţă de pocire, ca atare o operă oferă mai mult decât e înregistrat, poate plăcea (prin mimetism, etc.) şi fără ceea ce îi dă valoarea, standardele nu sunt universale, o ecranizare nereuşită poate să le placă chiar unora din cei care cunosc originalul, ceea ce unii iau drept merit principal le apare altora ca ceva dispensabil: nu tuturor le place un lucru pentru ceea ce e bun în el, unora le place ceva, însă le-ar plăcea tot atât şi dacă ar fi inferior, pocirea e neobservată, unii nu cred că ceea ce a fost omis e important, şi nu îi dezamăgeşte surogatul (sunt gloatele oportuniste care cer versiuni actualizate ale unor opere), admiraţia mărturisită nu e deajuns pentru a estima cât percepe cineva dintr-o operă, pentru că surogatul ei cel mai anost se poate dovedi la fel de mulţumitor (esenţial nu e că ţăranilor le plăcuse ‘Hamlet’, ci că ‘Magnificii’ le-ar fi plăcut şi mai mult, sau nişte surogate le-ar fi plăcut tot atât, succesul lui ‘Hamlet’ nu demonstrează decât numai ceea ce se ştia: că e o piesă, o operă scrisă pentru public, reprezentabilă, şi care are şi acest nivel, esenţial în economia dramaturgiei elizabetane). Originalitatea şi inspiraţia.
Oamenii mergeau să vadă Antonioni, însă ‘Love Story’ le plăcea mai mult (aceloraşi!). Sh. scria şi pentru publicul obişnuit, needucat, iar ‘Hamlet’ funcţionează şi la acest nivel. Teatrul elizabetan trebuia scris încât să le placă şi plebeilor, pentru că depindea şi de ei, nu e un teatru de curte, adresat elitei, ca dramaturgia clasicilor. Dacă acelaşi Sh. ar fi fost scenarist, ar fi fost în anii ’40-’50, nu în zilele noastre.

Joi seara, citit 50 de pag., 8 seara—11.
Joi, 5 ½ ore (2 ½--8 seara) & 4 ½ ore (8 seara—12 ½ dim.).
Vin., după 8 ½ seara, 5 & 7 ţigări. După 9 ½ seara, o felie de cozonac, lapte; de la 12 ¾ dim., mâncare de gutui, pui, salată verde.
Sb., după 5 ½ seara, fumat 4 & 6 & 3 & 9 ţigări. Dum., fumat 2 & 6 & 13 ţigări.
Sb., de la 9 ¾ seara, ‘Rachetă spre Lună’; inteligenţa, costumele, nivelul civilizaţiei, cei doi actori. De la 12 la 12 ½ dim., cină: ciorbă de pui, smântână, gutui.

Dum. seara: 195 & 110 mii [ţigări II şi cola, din al treilea mil. & web].
Luni, 81,1 mii [pâini, cremă de zahăr ars, învârtită].
Marţi, 155 & 48,6 mii, şi un bon [ţigări & plăcintă cu mere, choux …, cola]. Marţi seara, 14 mii şi un bon [boia de ardei iute, salată, cofeturi].
Mi., 2,7 mil., şi 80 & 30 & 155 mii [ vols. & gutui & kingul & ţigări]; mi. seara, 24,3 mii şi un bon [plăcintă cu brânză, ruladă, cola]. Joi, 20 & 30 & 155 & 5,3 mii, şi un bon [brichetă & gustare & ţigări & polonezi, pâine, cola].
Joi mai aveam 0,1 & 4,3 mil. din leafă.
Vin., 155 & 44,1 & 71,5 & 155 & 64 mii, şi două bonuri [ţigări II & cozonac, salată & cafea, polonezi, cola & ţigări I & choux …].
Sb., 155 & 60 mii [ţigări & brânză topită, pâine, cola]. Sb. seara, 34,8 mii şi un bon [cârnaţi, salată, pâine].
Dum. dim., mai aveam 3,5 mil..
Dum., 155 & 52,7 mii [ţigări & cola]; dum. seara, 77,4 mii şi un bon [polonezi, pâine, învârtită]. Luni, 155 & 17 mii [ţigări & cola].