Paler, Maiorescu, Michaux

‘Uşor cu pianul pe scãri’ cuprinde scrieri de criticã literarã de trei tipuri: unele sunt studii, analitice sau schiţate (Voiculescu, Michaux, D. R. Popescu, Paler, Dionisie, avangardiştii români interbelici, Macedonski), sau recenzii cu naturã de studii (Preda, Breban, Bogza, Maiorescu), altele sunt recenzii obişnuite (Lãncrãnjan, Eliade, E. Ionescu, Ş. Cioculescu), uneori cu ambiţia unei caracterizãri mai generale, iar altele, pagini de schiţe sau însemnãri (Eminescu, Bacovia), glose inspirate, succinte; ambiţia eseului, a sintezei critice, a perspectivei existã în toate. Câteva sunt pamflete (Grigurcu, Breban, E. Barbu), câteodatã net ambivalente (Breban), sau juste în esenţã (romanele barbiene, articolele lui Grigurcu, tabletele stelare ale lui Bogza). Reputaţiile zilei sunt girate (Preda, D. R. Popescu, Lãncrãnjan, chiar Breban), evaluate ambivalent (Stãnescu, Bogza), sau infirmate (E. Barbu). Obiectivitatea gustului e, în general, integrã, iar obiecţiile ridicate, plauzibile. Cu totul negativ, injust şi îndârjit e doar pamfletul despre Grigurcu. Pretutindeni, licãresc calambururile, umorul. Integral pozitive, neironice, sunt numai paginile despre Voiculescu, Michaux, Eminescu, Bacovia, Macedonski, acelea timpurii despre O. Henry (unde se simte osmoza dintre un umorist şi altul).
Dacã rechizitoriile împotriva ‘obsedantului deceniu’ sunt puse în cauzã (în studiul despre Paler), ipocrizia criticismului lor cu voie de la cenzurã nu era de naturã sã le absolve de contestare.
Mizeria moralã, verbalismul, ipocrizia şi teribilismul avangardei române nu sunt absolvite. Oportunismul politic, fronda strict verbalã şi convenabilã, abjurarea odioasã a libertãţii, laxitatea unor avangardişti sunt penalizate de Sorescu, de pe poziţia aceluiaşi revizionism esenţial socialist întâlnit şi la Lãncrãnjan, etc.; nici urmã de dizidenţã, e autocritica regimului, licitã. Cu alte cuvinte, ‘Oţet şi pâine’.
Subiectele eseurilor lui Sorescu sunt romane (Lãncrãnjan, D. R. Popescu, Preda, Breban, Paler), poezie, criticã literarã, eseuri (Eliade, Noica, Paler), filozofie, memorialisticã (Ş. Cioculescu), nuvele şi povestiri (Eminescu, O. Henry); nu şi dramaturgie. E semnificativ, probabil, cã nu s-a pronunţat despre dramaturgia altora.
Nu era omul reabilitãrilor literare (Magheru e semnalat şi analizat, nu … reabilitat).

Paginile despre Maiorescu nu mi s-au pãrut foarte convingãtoare; rolul de emblemã culturalã şi stindard, flamurã, al criticului e distinct de relaţia echitabilã între ridicolul mijloacelor lui umane, şi triumful social repurtat, înregistrat. Chestiunea mijloacelor şi rezultatelor lui literare, ambele modeste (cu toate cã deloc derizorii), e alta decât aceea a afirmãrii sociale. Literar, cultul lui Maiorescu pare nelalocul lui, referitor la veacul acela al lui Hasdeu şi Odobescu. Spiritual, Maiorescu nu era foarte diferit de ceilalţi exponenţi politico-ideologici ai junimismului (nu mã refer la autorii clasici, ci la inşi ca Pogor, etc.). Din nou, lui Iorga îi revine meritul de a fi surprins şi exprimat just aceastã comensurabilitate. Farmecul lui Maiorescu însuşi e acela, burghez, mundan şi cam mediocru, al junimismului, al însãşi atomsferei junimiste, în care s-a regãsit, printr-o corespondenţã fireascã.
Ca autor însã, cine era Maiorescu pe lângã Hasdeu sau Odobescu? Sau pe lângã Lovinescu şi Vianu?
Vremea lui Maiorescu era una necruţãtoare, şi spiritul public era deasemeni necruţãtor. Prin ceva, faptele duc cu gândul la luptele culturale spaniole. Transformarea, grãbitã, a lui Maiorescu în ‘sfântul spiritului public românesc’ e absurdã. În unele privinţe, Maiorescu avea bun simţ (salutar). Dar jurnalele lui aratã (numai) comensurabilitatea mijloacelor lui umane, cu profilul de ordinul al doilea al literaturii scrise de el. Încântarea lui Sorescu e explicabilã prin complementaritate. Sorescu era atât de neasemãnãtor lui Maiorescu, încât viaţa şi lumea acestuia îl fermecau. Dealtfel, observaţiile ironice nu lipsesc (puţinãtatea realizãrilor propriu-zis filozofice ale lui Maiorescu, rezumatã în ajungerea acestuia numai pânã la Herbart); alteori, Sorescu mimeazã familiaritatea cu domenii care probabil îi erau complet necunoscute (hegelianismul presupus, meritele logicii maioresciene). Însã demonstraţia criticã a lui Sorescu (puterea adictivã a jurnalului şi scrisorilor discutate) nu convinge.

La Bârlad am citit douã eseuri ale lui Sorescu, şi începutul celui despre Michaux.

Pentru mai tinerii care au cunoscut mai ales senilitatea locvace a lui Paler, devenit lacheu al unui trust de presã odios, eseul din ’83 al lui Sorescu aratã un alt unghi, şi poate sã reabiliteze literatura anterioarã histrionismului rampant al amurgului. Sorescu a scris despre memorialele de turist, primul roman şi eseurile lui Paler. Literatura lui Paler e înţeleasã ca dominatã de ‘spectrul acestei spaime, mereu crescânde’ (a luptãtorului neimun); dar Paler e numit nu ‘mangustã neimunã’, ci ‘termitã’ distructivã. Turistul Paler îi aminteşte de însemnãrile lui Mitrea din Rãşinari (vizitator şi etnograf al Mexicului, la 1866-1867); însemnãrile pierdute ale medicului evocat îşi au pandantul în manuscrisele pierdute de Paler, când îşi pregãtea debutul literar.
Cine consultã mãcar literatura criticã despre Paler ştie cã memorialele turistice ale acestuia sunt foarte diferite, nesubsumabile unei formule literare unice.
Romanul, ‘Viaţa …’, e ‘o carte abstractã (…), alb detaşatã şi crâncen fantasticã’ (descriere destul de contradictorie, iar rezumatul scris de Sorescu dã impresia de febrilitate), ‘mic tratat de filozofie scepticã’, ‘un edificiu (…) geometric, alb, însingurat’; din paginile lui Sorescu, ‘Viaţa pe un peron’ apare ca un antiroman, mai mult decât o parabolã, şi e înscris în ‘universul literaturii existenţialiste’ (care e şi genealogia asumatã de Paler).
‘Nimicul de aici colcãie de viaţã, de simboluri, semne, cifruri’. Ceea ce sugereazã altceva decât ‘detaşarea albã’ şi abstracţionismul. Îi e reproşatã ‘risipa de artã’. Cu simţ artistic, Sorescu observã şi citeazã paginile onirice, visele (‘au ceva vechi, arhetipal’), autenticitatea oniricului la Paler.
De la roman, Sorescu trece la ‘o suitã de microeseuri’, ‘monologuri tos’. Dar remarca nu grandilocvenţa sentenţioasã şi pedantã a lui Paler, afectarea, ifosele, ci ‘tonul reţinut, minat de un scepticism apãsãtor’, contrariul a ceea ce am fi putut crede. În aceeaşi ordine, existã insinuarea de epigonism, poate de pastişã (‘Lumea ca labirint’, Camus), prin complimente perfide.
Sorescu trece în revistã mai multe eseuri ale lui Paler, începând cu ‘Despre Platon, cu gândul la Lorca’ (sub pavãza antifascismului), şi continuând cu cele despre Don Quijote, Hanibal biruitorul, Nero, Bruno, ‘Un tren spre Weimar’. Observãm bizareria formulei ‘tribunal de execuţie’, din titlul unui eseu. E mereu prezent alibiul antifascismului, anticatolicismului, antinazismului (Lorca, Bruno, colaboraţioniştii). Conjecturile istorice ca acelea despre Hanibal, biruitorul, sau Nero, ţin de divertisment, şi nu depãşesc nivelul isteţimii, al unei ingeniozitãţi de cafenea. Paler a încercat reinterpretãri ale unor figuri istorice, situaţii, epoci, cu resurse culturale şi intelectuale medii. Preocupãri similare aveau câţiva dintre iberizanţii francezi, dar la alt nivel literar.
Scepticul fãgãrãşan reprezintã ipostaza balcanicã, în ceauşism, a retorismului eseiştilor spanioli, cu ambiţia de a fi un Malraux autohton. Prin câte ceva, inclusiv conjectura istoricã, Paler aminteşte de francezii iberizanţi (Malraux, Camus, Montherlant). Parabolele lui sunt baroce, onirice. Reprezentativã pentru Paler este ‘utopia altitudinii’.
Pentru cine cunoaşte paginile lui Sorescu despre D. R. Popescu, Lãncrãnjan, Preda, Breban, e evident cã romanul lui Paler, şi literatura lui în ansamblu, nu sunt supraevaluate. Autorului nu îi sunt atribuite merite închipuite; aprecierea lui Sorescu e rezonabilã, moderatã. Sorescu recurge, ca de obicei, şi la ghionturile piezişe (‘risipã de artã’, ‘termitã care macinã piramide’, ‘excesul de rigoare şi aglomerarea de simboluri’).

Eseul despre Maiorescu e scris cu o voioşie ironicã: ‘mie îmi place şi acest Maiorescu’ (desemnat ca Phoenix-ul culturii româneşti). Sunt evocate târnãcoapele dejismului.
Aceste pagini despre Maiorescu sunt din ’80 (aşadar anterioare celor despre Paler); Sorescu hotãrãşte sã îi placã faptica sc. XIX. Maiorescu ‘e numai ochi, inimã şi creier’. Activitatea lui reprezintã ‘sinteza tendinţelor critice, rãscolite de generaţia paşoptistã’. Ca şi în alte eseuri din volum (despre Eminescu, etc.), Sorescu gãseşte imagini vii şi îmbietoare (‘ca izvoarele pe prundul înceţoşat, rândurile încã energice …’), într-o evocare concisã a senectuţii maioresciene.
Rãdulescu Pogoneanu, editorul primelor trei volume de ‘Însemnãri zilnice’ (’37, ’39, ’43), unul din oficianţii cultului lui Maiorescu, e citat.
Voioşia eseului face întrucâtva suspecte enunţurile despre ‘chipul moral unic’ al lui Maiorescu; e amintitã ‘problema pretinsului hegelianism al lui Maiorescu’. Sunt menţionate lecturile lui Maiorescu: Jean Paul, Molière, Borel, Fornasari, Chasles. Interesante îi par lui Sorescu şi idila ambiţiosului Maiorescu, care ‘se credea urât’, cu viitoarea lui primã soţie, apoi recãsãtorirea ‘cu Ana Rosetti, sora soţiei lui Negruzzi’.

Sorescu se apropie de zonele sulfuroase ale ‘lirismului de facturã magicã’, prin poemele lui Michaux, cu ‘aerul lor înţelept-enigmatic’, ca ‘venite din moarte’. Eseul despre Michaux urmeazã ideea celor ‘cel puţin trei straturi masive de poezie: stratul fantastic, halucinant şi cel magic’ şi, în general, distincţiile (ca între ‘luciul prozaismului’ şi ‘abisul de lirism’).
Câteodatã, Sorescu bâiguie cu pedanterie, cvasicaragialesc: originalitatea care ‘pare «fãcutã»’ arta care ‘e originalã pentru cã e comunã’, etc..
Sorescu distinge pojghiţa prozaismului şi ‘abisul de lirism’. Pentru a da impresia fantasticului la care se gândeşte, rezumã ‘o nuvelã a lui Papini, scrisã excepţional’.
Întãrâtat de obiecţiile aduse poeziei lui Michaux, Sorescu afirmã cã ‘inadecvarea la subiect’ ‘e o boalã cronicã a criticii’. Criticul trebuie sã înţeleagã axiomatica autorului analizat; şi anume, trebuie sã porneascã nu de la programul, ci de la realitatea eficientã a operei, de la realizarea esteticã, de la funcţionarea acesteia.
Dar aceşti termeni, chiar conştientizaţi de critic, pot fi totuşi negaţi, contestaţi; principiile unei arte nu conving prin faptul simplu cã existã. (Şi bãnuim cã Sorescu se gândea mai mult la principiile subconştiente, neenunţate, implicite, nu la teorii vehiculate de autor; nu la ceea ce se vrea cutare autor, ci la ceea ce e, chiar fãrã sã o ştie.) Iar perceperea frumuseţii nu e o chestiune de conştientizare a unor principii. Sorescu are dreptate când crede cã nu existã principii indiscutabile, absolute, ci e posibilã o sensibilitate alternativã. Dar tot e nevoie ca aceastã sensibilitate sã aibã rezultate eficiente, coerente, ca atare excursul sensibilitãţii receptoare e fãrã termen aprioric. Nu se poate decide aprioric ce, în care mod va percepe cineva. (Cum nu existã nici vreun standard ideal.) Elasticitatea individualã e nestandardizabilã. Obtuzitãţii nu trebuie sã îi ia locul capitularea, ca în modernitatea care, cu un singur gest, canonizeazã hãţişurile expresivitãţii anarhiste. (Relativismul moderniştilor a zãdãrnicit critica, lipsind-o de criterii, şi de însuşi actul evaluator.)