duminică, 14 iunie 2015





CPSF & Sf. Vasile & florilegiul, crestomaţia & ‘Dialogurile liturgice’, filigranul.

Simblurile religioase şi ‘simbolurile intelectuale’ ale criticii.

Despre pateu, îngheţatã, raţã.

Rãstãlmãcirea.

Vin., 3 & 10 & 160 & 30 & 20 & 138 mii, şi şase bonuri [raţã, budincã, îngheţatã, cafele, gelatinã & cafea & bilete & îngheţatã & ţigãri]. Vin. seara mai aveam 14 bonuri [1 & 3 & 1]. Joi, 138 & 226,9 & 79,6 mii [ţigãri & zacuscã, peşte, pâine, îngheţatã, cafele, cola & foietaje, cafele]. Marţi seara, 172 mii [ţigãri, cola]. [Estomparea. Sb. dim., cãpşuni, cireşe, usturoi, etc.. Dum., brânzã, castraveţi.]
Dum. dim., mai am 2 mil. [şi 17 mil., pe card]. Sb., 138 & 68,6 & 138 mii, şi patru bonuri [ţigãri II & smântânã, mãsline, îngheţatã, foietaje, flan, pâine, cafele, pateu, celofan & ţigãri I]. Dum., 34 & 138 & & 10 & 100 & 48,6 & 10 mii [îngheţate & ţigãri & cola & folii & ziarul & carnete … & castraveţi].

Absolutul şi relativul: interesul pentru culturã nu poate fi justificat, motivat de interesul pentru absolut, ci numai de acceptarea aprioricã a existenţei relativului, contingenţei, ‘neabsolutului’, ca sã îl pastişez pe Steinhardt. Ceea ce corespunde caracterului fragmentar al experienţei. Cultura e relativul, esenţa sa fiind una istoricã şi creatã. Cultura nu e momentul de absolut al umanului. Cultura trebuie înţeleasã pornind de la viaţã, de la mundan, de la experienţã. Neajunsurile cotidianului apar în manifestãrile obişnuite ale culturii.

Condiţia foiletonului critic contravine naturii eseisticii. Întâia presupune sã te pronunţi despre ce se nimereşte, aproape fãrã alegere, şi în virtutea unei expertize generale.

Sunt douã laturi distincte: meritele episoadelor, ca filme scurte, vlaga lor dramaticã apreciabilã, forţa; şi natura lor de parabole. Sunt ca episoadele din ‘Zona crepuscularã’ sau din serialul lui Bradbury, pe care le gustam aşa de mult în ’91-’92. Falsitatea opiniilor condescendente e evidentã din chiar formularea lor colţuroasã şi, adeseori, agramatã. (Cu nouã zile înainte, joi dim., reflectasem la farmecul serialelor: ‘Omul …’, ‘Rãzbunãtorii’, ‘Burke’, ‘Strada …’, ‘Shayne’, ‘Gunn’, şi la no., australianul.) Cu posibilitãţile filmelor acestora scurte, parabole, mã obişnuiserã, timpuriu, câteva seriale, ca ‘Zona crepuscularã’ şi serialul lui Bradbury: atât meritele dramatice ale formatului, puterea, cât şi semnificaţia, natura lor de parabolã.

Postoroncã. Grâul. Cosorul lui Moceanu. Cenzura, neverosimilul.
Gemul, 1 ½.

‘Emigrantul’ & ‘Uciderea Lui Iisus’, uitarea, simplitatea, filmul lui Menaul, ‘Killing Jesus’, produs de Ridley Scott, surprinzãtor de emoţionant; menţionarea ipotezei cã a patra Evanghelie e memorialul unui martor ocular. Chiar conjecturalul şi melodramatismul dãdeau impresia de simplitate; rolurile mai occidentale (Pilat şi Irod) aveau o volubilitate de telenovelã. Filmul are îndemânare, chiar în (prin) naivitatea şi melodramatismul ajustãrilor. E o ‘cãutare a Lui Iisus’, care menţioneazã apocrifele despre Biserica primarã, utilizând el însuşi conjecturi. Dramatismul e mai important decât acurateţea istoricã, iar portretul, Iisus în tradiţia lui Nietzsche sau M. Bulgakov, e intens emoţionant şi plauzibil. O intrigã sângeroasã despre un prooroc evreu.

Gnoseologia neştiinţificã, senzaţia şi certitudinea cunoaşterii.

Ideea de a povesti romane, nuvele, schiţe, filme, episoade.

O simplã enumerare de predilecţii şi aversiuni, ca aceea a criticului C., are întotdeauna ceva ponosit. E lipsitã de interes (iar fetişizarea aversiunilor, congelarea lor, e repugnantã).

E falsã afirmaţia cã existã, nu e adevãratã afirmaţia cã nu existã. Sunt valori de adevãr ale unei afirmaţii, nu judecãţi de existenţã apriorice.

Fumatul, episodul. Piesa.

Obiectivul iniţial: 100 pag./s..

Rabatul, mântuiala, cedarea, delãsarea, trişarea, demoralizarea.

Filozofic, Plehanov era un gen de Rozanov al materialismului.

Steinhardt credea cã esenţa istoriei naţionale se regãseşte în versurile eminesciene, sau în balade de inspiraţie sârbeascã. Însã aceea e romanţarea; obiectivitatea e mai venerabilã decât romanţarea, iar faptele, şi corelaţiile lor, sunt nu sacre ci, eventual, venerabile, când sunt creionate cu precizie, fãrã rabatul legendarului. Steinhardt dãdea impresia nu cã ar cunoaşte istoria româneascã, regãsind-o în transfigurãrile ei literare, ci cã o presupune, pornind de la acestea. Ideea însãşi a unei esenţe, ‘manifestate’, e foarte atacabilã, şi nefondatã. Interpretarea datã de Steinhardt istoriei româneşti e tocmai predania manualelor ceauşiste, şi un regres imens faţã de etnopsihologia lui Cantemir. Steinhardt dãdea impresia unui începãtor, neîndeajuns de receptiv faţã de ideile altora (citeazã titluri de folcloristicã, dar pare complet neinteresat de aspectele empirice, originile, circulaţia, etc.).

Infirmitatea moralã exasperantã, contracararea, reaua credinţã, negativismul. Cuvintele mari, gata pregãtite. Lozincile.
Cârpãceala, infirmitatea.

Ceea ce deosebeşte teoria rusului de alte teorii ale declinului e cã nu e o explicaţie, ci o denumire datã simptomelor; dar ce a determinat respectivele simptome? De ce ‘s-au sinucis’ romanii? Ea stabileşte numai cã Imperiul nu s-a prãbuşit brusc, prin factori externi; dar asta era ştiut, iar o explicaţie ca aceea a lui Gibbon cuprinde şi palierul concesiilor fãcute inamicului, intoxicarea latinilor cu veninul creştin; orice degradare lentã a unei culturi duce şi la degradarea spiritului cotidian, la anemierea acestuia, la regres. Ce i-a împins pe romani la suicid? Dar pe francezii din preajma celui de-al doilea rãzboi? Şubrezirea a avut nişte cauze. Preceptele creştine, inoculate romanilor, pot foarte bine sã aibã ca urmãri o simptomatologie a regresului ca aceea schiţatã de Steinhardt. Cum e determinatã paleta regresului? De unde se ştie cã nişte cauze nu sunt, în fond, simptome ele însele ale unei susceptibilizãri anterioare? De ce au decãzut statele greceşti? De ce e regresul, anomalia care trebuie explicatã? Inerţia firii umane pare o cauzã satisfãcãtoare. Tendinţa cãtre o entropie majorã a grupurilor umane pare mai în firea lucrurilor, decât apogeurile scânteietoare. Succesul e vremelnic, nu e o normã. Fenomenul naţional nu e un lingou, care rugineşte sau nu.

Falsitatea compasiunii, când reversul ei e sadismul. Hienã. Aviditatea cu care fetida adulmecã orice restrişte a altora, savurând-o compasiv.

Ocultarea minţii cu frazeologie, cu şabloane, cu declamaţii, cu tirade.

Steinhardt nu îşi amintea de precedentul de la 1870, şi de îndelungul declin al puterii militare a francezilor. Oamenii cautã sã zãboveascã, sã adaste în eleatism. Eleatismul dispenseazã de analizã, de rectificãri, de agerime.

Derizoriul, penibilul afectãrii; ceea ce demascã derizoriul trufiei, al închipuirii.
Dezgustul. A umili.

Dum. seara am scris de la 5 la 7, am cinat, şi la 8 ½ am decis sã schimb tricoul cu care venisem; cinasem pânã la 7 ½ (raţã cu mãsline, salatã de castraveţi, budincã de frişcã).
Şi n-aveam niciun ghes pentru otrepele de cititori.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu