duminică, 21 iunie 2015

Ion Lãncrãnjan, ‘Vuietul’







În 1969, Lãncrãnjan a publicat douã nuvele psihologice (a doua, ‘Vuietul’, e o operetã proletcultistã, foarte reprezentativã pentru impersonalitatea triumfalistã a şabloanelor, aşadar e psihologia maselor), unde mãiestria autorului e, pentru întâia dintre ele, incontestabilã, netã, cu o reprezentare istoricã foarte politizatã (adicã, falsã), nuvele din lumea satelor de pe Murãş, respectiv a unui oraş a cãrui însufleţire provine, în ’45, din forfota matinalã a muncitorilor în drum cãtre uzine; anul apariţiei plachetei e semnificativ, Lãncrãnjan aniversa, cu uneltele proletcultismului, sfertul de veac de la 1944. Odatã cu ’47, literatura despre satul şi ţãrãnimea româneşti a devenit literaturã politicã (de propagandã, sau ipocrit revizionistã), deşi s-a observat cã Lãncrãnjan cãuta arhetipalul ţãrãnesc, ancestralul, substratul anistoric al fiinţei rurale.

Un ţãran dintr-un sat de pe Murãş, om umblat în tinereţe, e luat din gospodãrie de soldaţii germani veniţi cu curgerea frontului, şi dus într-un beci al primãriei, şi regretã, în acest timp, amãgirea cruntã, de naturã politicã. E desãvârşirea unei convertiri politice.
De pe poteca pe care îl mânã germanii, Zevedei vede gorunul ‘uriaş şi clomburos, rãşchirat pe cerul’ înserãrii ….
Existã minciuna politicã, falsitatea, dar şi verosimilul multor pagini. Realismul satisfãcãtor şi disonanţele politizante sunt juxtapuse.
Istoria fiind înfãţişatã aşa cum se obişnuia pe atunci (nu din perspectivã socialistã, ci în acord cu rãstãlmãcirea deliberatã a participãrii româneşti la agresiunea nazistã, aşa încât falsã e nu numai interpretarea, dar şi faptele, descrierea istoricã), rãmâne psihologia protagonistului, Zevedeiu lui Tana. Lumea lãuntricã a acestui tetea Zevedei e fãcutã plauzibilã de experienţã (tinereţea lui militarã) şi de vârstã. E sãtean de pe Murãş, totuşi om umblat; la un moment dat, a distrus portretele de la primãrie ale lui Antonescu şi Hitler, gest de o neverosimilitate sãmãnãtoristã.
Posibilele simboluri ale îngenuncherii lui Zevedei (care hotãrâse sã nu moarã în genunchi), superioritatea vieţii, blestemele, jertfa, etc., nu trebuie supralicitate.
Simţ al geograficului, al lumii fizice existã.

Nuvela ‘Vuietul’ debuteazã sub semnul arhaicului: toate ‘nelimpezite şi ceţoase, de o nelimpezime şi de o înceţoşare vii’, ‘neguri umede şi aspre, mişcãtoare’, câmpia pustie care ‘fusese un fund de mare’. Aproape imediat însã, aceleaşi date semnificã contrariul, igrasia trecutului, stagnarea, într-un oraş pe care numai elanul muncitorilor îl poate aduce la viaţã. Iar proletcultismul se reafirmã în 1969.
Solemnitatea triumfalistã submineazã dramatismul şi echivocul necesare.
Aici, personajul e unul colectiv, muncitorii unei uzine. E un episod politic din ’45, într-un oraş a cãrui inimã e reţeaua de uzine. Dialogurile muncitorilor au un brio de operetã proletcultistã, agerul Datcu, sibilinicul împãrţitor de steaguri, tachinãrile cordiale ale muncitorilor. Totul e învãluit de simpatia emoţionatã a nuvelistului. Izmenele bihorenilor amintesc de lumea satului. Aliaţii sovietici chefuiesc cu o prostituatã, dar muncitorii au de clãdit o lume nouã.
Sunt şi exprimãri absurde: ‘câţiva muncitori, un grup mare’,

Falsitatea şi ingratitudinea perspectivei socialiste româneşti asupra conflagraţiei proveneau din nãscocirea unei ipotetice conştiinţe antinaziste a beligeranţilor români, convinşi şi indignaţi de monstruozitatea hitlerismului, care, de fapt, fãcuse o impresie publicã foarte bunã. Şabloanele realismului socialist sovietic nu puteau fi transferate ca atare asupra istoriei româneşti. (Ni se menţioneazã cã Zevedei luptase în armata austriacã.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu