Vineri, despre Gimpel, ‘ciuguliri’, ‘ciupeli’.
Joi seara, despre I. Teodoreanu, Minulescu, Bucuţa; Iorgulescu (Dumitrescu, Istrati, Buzura). Gherasim L. & Trost. Georgescu. P. Constantinescu despre ‘Otilia’ (verosimilul, psihologia). Esenţialul: Kelsey, ‘Voica’, Georgescu, Iorgulescu, Minulescu, Bucuţa, Gimpel, ‘ciuguleli’.
Mi. seara, despre ‘Voica’, Georgescu, Kelsey.
Jurnalul.

Vineri seara, ciorbã de pui, ostropel de raţã, budincã de cãpşuni, tãiţei cu lapte.
Cafele, alimentul, budinci. Mâncarea.

Marţi & azi.

Inefabilul & ed. & aer & meschinãria & foietaje, îngheţatã. Ed..

Scepticul fãgãrãşan, ‘îmbãtat de Antichitate’, deriva retoricã şi histrionicã, declinul, cu accentuarea racilelor preexistente (dar mai puţin dezagreabile la o vârstã mai tânãrã. Afectarea, tonul neconvingãtor al referinţelor culturale.

Remarcile lui P. Constantinescu despre umanitatea balcanicã a prozelor lui M. Caragiale sunt false, lucru semnalat tocmai de diversitatea tradiţiei menţionate: ‘balcanicii’ enumeraţi sunt reuniţi nu de o esteticã comunã (dimpotrivã), ci de evocarea unei aceleiaşi lumi, de alegerea unor termeni sociali similari. Aşa se face cã, de la o anumitã distanţã, Filimon, Ghica şi M. Caragiale par (îndeajuns de) asemãnãtori, în virtutea substratului mundan al literaturii lor. Ei au, cu toţii, gustul unei anumite societãţi balcanice. La fel se poate întâmpla şi cu autorii ruşi: ‘seamãnã’, nu în virtutea esteticilor lor; ei par sã semene, deoarece se referã la o aceeaşi lume, nu pentru cã artele lor ar fi asemãnãtoare (nu sunt). E în joc altceva, termenii sociali. Dar accentul lui M. Caragiale e tocmai cel dat de înrudirea lui cu decadenţii francezi, tratarea specificã a lumii evocate. La Ghica, (poate pãrea cã) e aceeaşi lume, dar privitã altfel. ‘Eroii’ lumii scrisorilor lui Ghica nu au nimic comun cu Craii; idealul sãu uman enunţat e cu totul diferit de al lui M. Caragiale.
(La M. Caragiale nu e loc, nici vreme pentru Bãlcescu, Alexandrescu, Kiselev, Câmpineanu, etc., iar chefliii scrisorilor sunt înfãţişati altminteri decât Craii. M. Caragiale nu exprima simpatia mundanã, ironicã şi condescendentã pentru virtute, pe care putuse sã o încerce Ghica.)
Barbu vedea asemãnarea dintre M. Caragiale şi Ghica; dar o vedea şi pe aceea dintre M. Caragiale şi … Bucuţa, sau dintre M. Caragiale şi Dostoievski, sau dintre M. Caragiale şi Proust. Îşi denumea şi definea greşit sentimentele. (E remarcabil cã în ceea ce ştim despre gusturile literare ale lui Barbu nu existã tocmai genealogia indicatã de chiar M. Caragiale: Balzac, Barbey, Lorrain, prozatorii decadenţi.)
Mai departe, M. Caragiale îşi şarja şi supralicita intens înclinaţiile lumeşti; Ghica sau Filimon, dimpotrivã, apãrând ca dascãli ai virtuţii. E o lume, da, o aceeaşi lume balcanicã: dar cât de diferit privitã şi reprezentatã!

Mi-a plãcut ceea ce am citit atât despre romanele, cât şi despre critica lui Georgescu (şi despre ‘Voica’, Minulescu, I. Teodoreanu, Istrati, Gimpel, şi ‘ciugulirile’); reevaluarea, reabilitarea romanelor a survenit rapid dupã indiferenţa iniţialã.

Aceeaşi impresie o am şi eu: cã Noica a fost ‘prea inteligent’, comparat cu maiorescienii, prea rapid în impresiile intelectuale, pânã la senzaţia de gratuitate, de superflu, datã de prestidigitaţiile lui, sofisticã asumatã, cu obtuzitãţi colţuroase, provenite din cerbicie. Era, şi în sensul lui Chartier, ‘prea inteligent’ (v. ceea ce credea despre elevi, despre naturile filozofice, însã şi ceea ce i-a declarat, cândva, fostului elev Maurois).

Ieri, vin., privind ogoarele însorite.
Porumbul şi sfecla roşie, volbura, mazãrea.

Azi l-am vãzut pe moş Brumaru, recunoscându-l dupã plete; ascuţit, transpirat, nervos.

Ieri, vin., 150 & 18 & 160 & 99 & 183 mii, 2,3 mil., şi douã bonuri [ţigãri II, chibrituri & îngheţate, foietaje, jeleuri, flan & bilet & ed. & foietaje & ţigãri, cola].
Sb., 183 & 98 & 2 mii, şi 2,79 mil. [ţigãri, cola & cafele, icetea, îngheţate, foietaje & ed.].
Dum., douã bonuri [micii].
Dum. dim., mai aveam 7 & 1,61 mil. [din cele 10 & 4,4 mil., de vin.].

Impresia de vacuitate datã de prestidigitaţiile lui Noica, de superflu, de virtuozitate formalã, de extrinsecitate a metafizicului (iar bastionul logicii e, de fapt, coerent ales). Logica lui Maiorescu însemna raţionalism, nu sofisticã, dialecticã formalã.

‘Din nemuncã’, ‘nemunciţi’.

La piaţã, cireşe, roşii, vişine, mãrar, pâine (40 mii, 50 mii, 30 & 60 mii, 10 mii, 12 mii).

Ieri, vin., 10 mil. seara, 4,4 mil. dim.. Din 17 mil. pe card, 2,6 mil., 4,4 mil., 10 mil..

E. Barbu, Sorescu, D. R. Popescu, Neagu.
Azi, sb., am vãzut jurnalul lui Iacoban.

Sb. seara, despre deputaţi, activişti, Iacoban, Ştefanache, Pardãu, Sbanţu, frumuseţea soţiei acestuia.

Despre 1907, literaturã, represalii, rãzeşi, corvoadã, şerbi, sclavagismul autohton.

Relaţia cinemaului cu inefabilul existenţei, cu încântarea.

Despre gemuri. Nucul.

Nominalismul meu tresare, când citesc cã întregul ar fi altceva decât suma pãrţilor; întregul nu poate fi mai important decât oricare din pãrţi, deoarece nu ştim despre întreg mai mult decât ştim despre pãrţile lui. Estomparea nu înseamnã generalizare; amalgamarea e derobarea minţii, nu sintezã. Ştim despre întreg, atât cât ştim despre pãrţi, iar acestea nu sunt gândite în funcţie de întreg, ci în funcţie de relaţiile lor mutuale. Întregul e o sumã de relaţii, dacã vrem sã ni-l reprezentãm ca pe ceva distinct, în mod nemecanicist. Existã un mecanicism al holismului, când e rãstãlmãcitã natura întregului. Ceea ce aduce nou întregul e suma relaţiilor; însumarea pãrţilor apare ca relaţii. Existã pãrţile, şi relaţiile lor mutuale; e o chestiune de cunoaştere. Cunoaşterea întregului înseamnã sesizarea relaţiilor (‘relativismul’, în sensul simmelian). Aceastã cunoaştere nu are un termen aprioric, o ştachetã extrinsecã. E o cunoaştere istoricã, temporalã. Resortul amalgamãrii e simplismul. Generalizarea poate fi un expedient.

Când a fost recomandatã întoarcerea la Kant, Maiorescu a ajuns numai pânã la Herbart, glumea Sorescu.

Grandilocvenţa nu înseamnã asumare; puţinul care e suficient. Dolorismul e caricaturizarea ideii Crucii. Peroraţia doloristã, expierea compulsivã, etc., sunt rãstãlmãciri. Esenţa e, cum o arãta Ratzinger, tranzitivitatea. ‘Mai mult’ înseamnã mai puţin. Supralicitarea e absurdã. Exagerarea nu e un merit. ‘Mintea deşteptatã’ nu e aceea amorţitã de lozinci sau mantre.

Orã, aer & fumat & ed., citit …, cinema, postãri & Teleajen.

Împovãrarea suplimentarã e numai semnul farizeismului, surplusul. La Steinhardt nici nu era dolorism, ci experienţa traumaticã a rãsfãţatului.

Un autor de cãutat mai degrabã în romanele lui. Tonul eseurilor e convenţional, ipocrit, didactic, moralizator, cu poveţe. Nu avea firea unui eseist. Era, în schimb, un liric în prozã, şi a publicat mai multe poeme în prozã. Genealogia revendicatã e o matcã a inspiraţiei.

Severitatea meschinã.

Zile petrecute citind nuvele (Lãncrãnjan), poezie (Sorescu, Teleor, Paler), proze (Peltz, Teleor, Bart, Vlahuţã), dramaturgie (Sorescu), eseuri (Lãncrãnjan), literaturã de divertisment (Theodor Constantin); romane, culegeri, plachete.

O fiinţã greoaie şi obtuzã.

Un film britanic de capã şi spadã, din ’88, cu Reed, L. Anthony, M. York, Grant; York era regele, L. Anthony şi Grant, cuplul, iar Reed, cãpetenia persecutorilor.

Dum., despre Oradea, Grigurcu, E. Simion, Sorescu, Lãncrãnjan, Pãunescu ca reporter; D. R. Popescu, Breban, Sãraru, Buzura. Rãposaţii (E. Simion, Neagu).