duminică, 14 iunie 2015

Etnopsihologie şi coexistenţã a contrariilor în eseurile lui Steinhardt




În ‘Escale în timp şi spaţiu’, existã un triptic de etnopsihologie (despre baladele româneşti), un diptic despre ceea ce farmecã, şi un alt diptic despre coexistenţa contrariilor într-o fiinţã. Cuvântul despre M. Callas aparţine ambelor diptice.
Critic, Steinhardt obişnuieşte, purtat de însufleţire, sã utilizeze un gen de apofatism, determinarea prin negaţii, încercarea de a da o idee prin menţionarea, uneori prolixã, redundantã, a ceea ce obiectul analizei lui nu e (‘netimp, neabsurd şi neentropic’, ‘nu e pãcãlealã’, ‘nepripit şi negrandilocvent’), cu termeni parcã rebegiţi sub chiciura negaţiilor. Cel mai adesea, s-ar fi putut gãsi, însã, termenii proprii.
Adesea, la Steinhardt coexistã o ‘intenţie secundã’, ezotericã şi cripticã. Ca atunci când observã inadecvarea întrebuinţãrii termenului de eroism pentru actele de vitejie româneascã, sau când înregistreazã necruţãtor trãsãturile naţionale dezagreabile prezente în balada ‘Monastirii …’. Expresia lui Steinhardt nu era linearã. Comunicã mai mult decât pare sã o facã. Nu se reduce la sloganele generoase ale demagogiei, sau ale complezenţei (putea fi necruţãtor, cum şi e câteodatã, de ex. cu Albala). Când face, undeva, rechizitoriul angelismului, Steinhardt denunţã eticismul creştin, formalismul eticii creştine, neviabilitatea principiilor acesteia, principiul de decadenţã existent în creştinism. Ceea ce poate fi taxat de estropiere creştinã, gãseşte un adversar neînduplecat în Steinhardt. Formal, angelismul e însuşi creştinismul; practic, în bunã mãsurã, deasemeni. Totuşi, Steinhardt îl denunţã. Acuzã nu numai echitatea, ci şi rãsfrângerea liticã, autodistructivã. Altundeva, enunţul necesitãţii demitologizãrii m-a frapat, iar imperativul revine şi în legãturã cu creştinismul; lui Steinhardt îi displãcea intens ca legenda sã treacã drept istorie, sã fie luatã ca fapt. Şi poate fi foarte tãios în astfel de chestiuni.
Literar, Steinhardt se aflã chiar la antipodul lui Chartier, care avea o expresie foarte strunitã, cizelatã robust.
Trãirea frumuseţii îi e incontestabilã.
Tonalitatea moralei lui nu e neapãrat anticreştinã, sau necreştinã, ci similarã cu a altor teoreticieni de dreapta ai generaţiei lui, e un element moral generaţional. Ca atare, termenii moralei lui apar ca inferiori acelora întâlniţi la Claudel sau Bernanos, şi mai similari celor ai lui Bloy. E semitonul acela de agresivitate şi de pozã bãtãioasã. Drept critic, s-a adresat autorilor autohtoni cu înclinaţii de dreapta (ca Blaga, Pillat).

Analiza ‘Monastirii …’ aparţine unui triptic despre baladele româneşti. Cuvântarea radiofonicã despre M. Callas aparţine unui diptic referitor la farmecul unei opere (Hasdeu, M. Callas), şi altui diptic, referitor la coexistenţa contrariilor într-o fiinţã (personajul lui Pirandello, M. Callas).
Balada ‘Monastirii …’ îi apare ca reprezentativã pentru ‘luciditatea niţel cinicã, niţel ironicã şi mult resemnatã’; etnopsihologia nu menţioneazã distribuirea caracteristicilor naţionale: sunt ele universale, generale, sau numai frecvent întâlnite?
‘Mioriţa’ şi ‘Monastirea …’ sunt, ambele, poeme ale resemnãrii, dezvãluind, însã, atitudini opuse: supunerea neconsimţãtoare, în a doua baladã, ‘poem al dezabuzãrii sceptice şi amare’. Existã o anumitã impresie de talmudism al exegezei, de supralicitare a analizabilului operei.
În ‘Monastirea …’ se înfãţişeazã ‘numai jalea şi implacabilitatea’. Despre ‘Mioriţa’, Steinhardt are o apreciere absurdã: ‘poem al resemnãrii entuziaste, înflãcãrate şi împãnoşate’; dacã sentimentele din baladã au aceste atribute, atunci nu se referã la resemnare (ci, de ex., la tanatofilie).
Aşadar, ‘Monastirea Argeşului’ e definitã de luciditatea puţin cinicã, puţin ironicã, şi foarte resemnatã, dezabuzarea scepticã şi amarã, supunerea neconsimţãtoare (neîmpãcatã), jale şi implacabilitate. Steinhardt gãsea, în baladã, ‘elemente de literaturã absurdã’. ‘Monastirea …’ e ‘misterul ritului strãvechi, vechiul ritual sângeros, în cadenţele unor modeste podoabe’ (cu ‘supremaţia închegãrilor gramaticale necizelate’). În mod poate deconcertant, evocarea ritului se face în tonul scepticismului popular, al ‘relativitãţii, vremelniciei şi paradoxului lucrurilor şi lucrãrilor omeneşti’.
Steinhardt regãseşte unitatea universului românesc, ‘aceeaşi lume a splendorii ca şi «Mioriţa»’.
Obiecţia principalã e metodologicã: axa analizei lui Steinhardt e alta decât axa baladei. Care e esenţa baladei în discuţie? Perspectiva truditorilor, folosiţi pentru o operã care implicã direct efortul colectiv, şi care nu se identificã deloc cu aspiraţiile ctitorului, altoitã pe memorialul unui rit sacrificial, pe o superstiţie arhaicã. Steinhardt analizeazã implicaţiile sferei tematice (care e a creaţiei unei opere), accesibile din unghiul legendei, al evenimentului comemorat, dar care nu i-au interesat pe cei ce au contribuit la formarea baladei aşa cum ne e cunoscutã. Constructorii participã la munca altuia, la o operã care nu îi implicã lãuntric. E ceea ce Steinhardt numeşte realism, dar îi apare şi ca o lipsã a conştienţei frumuseţii durate. Balada întreagã e despre rit şi trudã, nu despre destinul frumuseţii. Analizând balada, Steinhardt o rãstãlmãceşte. Pe de altã parte, criticul ia balada drept ‘fenomen autentic şi integral românesc’, despre expresie româneascã, substrat al remarcilor lui de etnopsihologie. Or, tocmai reprezentativitatea popularã a baladei e discutabilã.
Din nou, lipseşte perspectiva comparatistã necesarã: care e aportul românesc, în alura baladei? Ce e distinctiv românesc, în aceastã baladã a cãrei obârşie nu e autohtonã? Ce comemoreazã ea? Balada se referã la durerea unei jertfe socotite ca zadarnice, iar înfãţişarea epicã e articulatã de conştiinţa unui rit de întemeiere, cu oribilul sãu. Steinhardt nu îşi ascunde insatisfacţia faţã de ‘mãrginirea’ perspectivei baladei. Lucrurile care îl intereseazã pe Steinhardt nu sunt explicite, frontale în baladã. E ca şi cum ai vrea sã evoci mãreţia politicii lui Richelieu, dintr-un roman cu muschetari. De fapt, în balada ‘Monastirii …’, tragedia lucrãtorilor, a truditorilor, e subordonatã emblemei sacrificiului oribil. Participarea la înãlţarea bisericii e trãitã numai din unghiul corvezii şi al tributului pretins.
Steinhardt complimenteazã realismul acesta popular, care îl şi dezamãgeşte.
Deşi Manole era echivalentul unui Freimaurer, balada are drept subiect ritul, nu creaţia, iar înãlţarea de monumente publice în culturi arhaice nu e, probabil, cea mai adecvatã imagine pentru ceea ce înţeleg modernii prin creaţie (ca ‘Solness’ şi ‘Calpuzanii’).

Tableta radiofonicã despre ‘farmecul personalitãţii Mariei Callas’ întrebuinţeazã atât cultura cinematograficã a lui Steinhardt, cât şi ideea lui despre coexistenţa în om a contrariilor: ‘chiar paradoxul fiinţei omeneşti, şi ea deopotrivã nãscutã din duplicitate şi nevinovãţie’; omul îi apãrea ca guvernat de ‘contradicţie, complexitate şi incertitudine’. Maria Callas e asemuitã Olimpiei din ‘Povestirile …’, ‘şi mecanicã şi vie’.
Evocând ‘dubletele’ care sãlãşluiesc ‘în fiecare dintre noi’, Steinhardt opune atât viclenia, neprihãnirii (ceea ce poate sã aminteascã de şarpe şi porumbel), cât şi subtilitatea, neştiinţei, şi nu mai e cert cãrei serii îi aparţin aceşti termeni: e ‘neştiinţa’ înruditã cu neprihãnirea, sau cu viclenia şi neruşinarea?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu