duminică, 14 iunie 2015

Ranchiunã, lirism şi empatie în articolele lui Sorescu





Critica lui Sorescu avea, în genere, subiectele zilei (D. R. Popescu, Preda, E. Barbu, Lãncrãnjan). Paginile despre Breban cuprind surprinzãtoare mãrturisiri de gratitudine literarã şi sunt, prin echitate, ceva demn de un critic mare. Ierarhia operei lui E. Barbu e întocmai aceea realã (‘Groapa’, drept capodoperã neegalatã). Preocupãrile literare ale lui Sorescu sunt de cãutat în eseurile despre Michaux, Voiculescu, Magheru, avangardişti (adicã, mai degrabã studiile, decât recenziile, ocazionale). Prozatorul avea o iscusinţã aparte, prodigioasã.
Douã articole sunt despre critici ai zilei: pamfletul despre Grigurcu (unde citatele lirice îl deservesc pe Sorescu, pentru cã aratã cã Grigurcu era un poet) şi recenzia tomului lui Simion, pentru care aprecierile sunt, de fapt, ambivalente, impresia datã despre autorul recenzat fiind aceea de conştiinciozitate ternã, fãrã merite critice extraordinare.
Unicul critic care întrunea aprecierea lui Sorescu era Dimisianu (menţionat şi în articolul despre Preda, şi în cel despre Simion), pentru merite de corectitudine, obiectivitate (probabil cu o condescendenţã care sã arate cã atât îi e permis criticului obişnuit); la antipod, Grigurcu, Regman, Mincu sunt ţintele ironiei.
Articolele critice ale lui Sorescu erau schiţe, analize schiţate. Sensibilitatea lui era autenticã, însã percepţia, modestã. Resimţea viu ceea ce percepea, dar fãrã a percepe prea mult; uneori, însã, survine inspiraţia, ca atunci când urmeazã, în minte, itinerarul lui Dionis, ‘ca şi când s-ar deşira în generaţii succesive pe drumuri nemaipomenite’. Existã şi o modestã contribuţie eminescologicã, o schiţã: douã pagini despre prozã, mai ales despre ‘Dionis’, încântãtor culminate, dar cu idei abia schiţate.
Recurgea adesea la calambur. Dãdea criticii o tonalitate hazlie. Semitonul batjocoritor, hâtru, nu ia, însã, niciodatã o formã aulicã sau de agorã. Nu e batjocura lui Maiorescu, Lovinescu sau Arghezi. E un umor mai interesat de insultã şi de batjocurã, decât de efecte literare calofile. Hâtru şi mucalit, Sorescu nu era un Pirgu, ci un şugubãţ batjocoritor din paginile lui Dulfu, câteodatã neaşteptat de violent, de brutal, de contondent, şi mereu luãtor în râs; om fiind, nu poate fi încadrat într-un tip, redus la acesta, dar batjocura sa ţãrãneascã, nu fãrã stridenţe, avea ceva autentic. Fundamental ţãrãneascã e, la Sorescu, şi absenţa oricãrei generozitãţi intelectuale.
Articolele lui Sorescu sunt documente ale unei sensibilitãţi. Ceea ce e perceput, atât cât e, e foarte bine resimţit.
Emoţionante sunt ascensiunile lirice, ca în articolele despre Eminescu sau Breban.

Încercarea lui Sorescu de a-l discredita pe Grigurcu drept critic şi poet cuprinde şi observaţii judicioase, acelea despre mediocritatea criticului Grigurcu (retrospectiv, înţelegem cã, de fapt, meritul criticului Grigurcu va fi fost însemnat, pentru indicarea şi legitimarea unei sensibilitãţi noi, ‘optzeciste’, recomandatã de el încã din anii ’70, aşa cum un alt campion al poeziei postmoderne a fost Steinhardt, foarte receptiv), cât şi flagrant oţioase, cum sunt cele despre poezia lui Grigurcu, mult mai izbutitã decât ar vrea Sorescu sã se creadã.
Pamfletul despre Grigurcu e din ’79. Sorescu utilizeazã un preambul epatant: un excurs de istoria criticii (şi a erorilor ei), cu Aron Densuşianu şi Ionescu; citatele au forţa lor, care poate deservi scopul pentru care sunt întrebuinţate de cineva. Aprecierile lui Ionescu despre Arghezi (‘elegie şi romanţa intimistã’, ‘retorismul emfatic’, ‘meşteşugit verbalism’) sunt mãcar plauzibile, verosimile, şi nediscreditante. Lui Sorescu i se pãreau hazlii însemnãrile lui Ionescu referitoare la Gãbunea sau Teodor Scarlat. Adesea, situaţiile acestea îşi au ironia şi umorul (paradoxal) ale lor. ‘Poezia liricã …’ a lui Ionescu nu face, dupã citatele vânturate de severul Sorescu, impresie defavorabilã.
Ajuns la Grigurcu, Sorescu observã şi obiecteazã câteva scãderi reale ale primului: alura şcolãreascã (şcolãrescul ‘recenzioarelor «întoarse»’, impresia de conştiinciozitate ternã, neinspiratã, placidã, insipiditatea), transcrierile ‘în neştire’, penuria de idei a ‘recenziilor obişnuite, de serviciu’, mediocritatea recenziilor ‘poate chiar conştiincioase, de contabil «aplicat»’, monotonia; mai departe, Grigurcu e dezminţit de ‘aproape toate citatele’ pe care le dã, e arareori «în formã», şi numai un ‘critic posibil’, virtual, latent, potenţial. Sorescu cãuta sã se mişte la limita dintre tendenţiozitate (presupus legitimã într-un pamflet) şi tãgãduirea adevãrului, mãsluirea, distorsionarea şi caricatura din vrãjmãşie. Drept care, sunt înregistrate şi câteva merite: ‘nervul în exprimare’, formulele nimerite, fierea (‘o maliţie funciarã’), şi Grigurcu ‘întãrâtat’, ‘pe bazã de bilã’, e mai agreat.
În perspectiva lui Sorescu, Grigurcu nici nu pãcãtuieşte atât atunci când e întãrâtat, ci când e ‘ditirambic’.
Uneori, pamfletul e şi o formã cazonã, abruptã de psihocriticã; aici, Sorescu sesizeazã ceva din mintea lui Grigurcu: fraternizarea cu şovãielnicii, ‘jubilaţia provizoratului’, predilecţia pentru preliminar, înclinaţia spre ‘adãugiri şi reveniri’.
Discutând revizionismul lui Grigurcu, ‘optzecismul’ timpuriu al acestuia, pionieratul postmodern, Sorescu credea cã Grigurcu atribuia autorilor originali, defectele epigonilor. Poezia acestuia îi apare ca esenţial epigonicã, tributarã: ‘Perse deprins (prin) din poezia Victoriei Ana Tãuşan’, Pillat cel din ‘Poeme într-un vers’, Blaga (‘Pietre …’), mai mulţi şaizecişti. Dar e rândul lui Sorescu sã fie dezminţit de citatele din poezia lui Grigurcu: ‘prozaismul «mototolit»’ al acestuia are resurse încântãtoare, cum ar fi ‘rubinul crud’.
Pamfletul lui Sorescu conţine şi ghionturi de un gust dubios, ca efeminarea sensibilitãţii lui Grigurcu (‘visul …’), ‘citadinul atenian’, ‘cotul unei anumite cozi’, ‘intrarea pe care numai se iese’.
Încã în articolul din ’74 despre Simion, Grigurcu era numit ‘cunoscutul exeget lãturalnic’.

Paginile despre romanul lui Preda sunt în registrul observaţiilor de lecturã.
Sorescu pãrea sã se regãseascã în pesimismul erotic al lui Preda, care înregistreazã urmele unor traume probabil personale; şi acesta e sensul observaţiei lui Sorescu referitor la natura adevãratã a ultimului roman al lui Preda, operã a pesimismului erotic, în mai mare mãsurã decât roman politico-social sau rechizitoriu al dejismului. Traumele erotice ale protagonistului lui Preda sunt mai în adâncul romanului, decât denunţarea abuzurilor din anii ’50.
Îl ghicim pe recenzent pustiit de acelaşi pesimism erotic amar. Ca atare, se regãsea mai mult în aceastã laturã a romanului.
Momentul era unul aparte, ca la apariţia capodoperelor lui Rebreanu sau Camil Petrescu. Pentru o primã impresie de cititor, recenzia datã de Sorescu e bunã (‘titlu de cucutã’: ‘amar, spre sãlciu, ca fântânile din Bãrãgan’; ‘impresia de lãrgime, de densitate de fapte’; forţa personajelor feminine: ‘caţa frumoasã; Matilda şi ‘aceastã Culala’; ‘mare scriitor citadin’), cu poante hazlii (‘Apropierile sunt, evident, forţate …’); e, ca şi altele, o schiţã. De fapt, analiza e, pe unele laturi, rezonabil de aprofundatã, cu o înţelegere sinteticã pãtrunzãtoare: definind ‘miezul romanului’ ca pe ‘îndepãrtarea idealului în raport proporţional’ cu înaintarea avidã a lui Petrini. Cu alte cuvinte, romanul mirajului erotic, dar şi al dezamãgirii aspiraţiilor unui rural intelectualizat, cãruia aspiraţiile erotice îi vin ca şi hainele orãşeneşti. Narativ, romanul lui Preda e fluvial, iar universul creat dã ‘senzaţia de frescã’ fãrã ‘alternare de planuri’. ‘Farmecul unic al cãrţii’ provine din orchestrarea savantã de ‘izvoare diferite’ (poeziei erotice şi ‘tipurilor de la fundul societãţii’, li se adaugã satira, parodia, caricaturile).
Cum îi plãcea sã epateze cu resurse de bibliografie alternativã, Sorescu citeazã o maximã cinicã, misoginã a lui Traian Demetrescu.
Preda era ‘zidit de viu în timpul sãu’.

Întâmplarea a vrut ca Preda, ca şi Dostoievski, sã îşi încheie, brusc, viaţa la apogeul artei, fãrã estompare, fãrã declin; adicã, sã nu îşi ‘supravieţuiascã’, aşa cum se întâmplã adesea.

În preambulul recenziei unui volum de Simion, Sorescu are o severitate de bun simţ faţã de critica publicatã de colective, faţã de tratate.

Cele douã pagini despre ‘Dionis’, din ’76, cuprind imaginea ‘stropului de rouã’, ca icoanã a pluralitãţii psihice posibile.








Două reflecţii istorice ale lui Steinhardt

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu