duminică, 14 iunie 2015



Importanţa noutãţii ţine de sociologia lecturii, şi de psihologia percepţiei, iar mãrturiile trebuie analizate, nu luate ca atare. ‘Interesul pentru noutate’ ţine de resorturi neestetice, sau care pot fi neestetice. Dar fiinţa ştie mai mult decât conştientizeazã. Ce înseamnã cã ‘interesul rezida nu în carte, ci în noutatea ei’? Existã dublul aspect, ‘reiterarea nemonotonã’, adicã similarul îndeajuns de diferit, ceva care seamãnã, fãrã sã copieze, iar publicul nu vrea nici revoluţii, nici monotonie, nici sã fie nevoit sã îşi ajusteze înţelegerea, dar nici sã reciteascã; aşa sunt şi episoadele telenovelelor, dincolo de secvenţa dramaticã: similarul nemonoton, continuãrile ‘Muschetarilor’, etc., şi o certã superficialitate şi lipsã de subtilitate e incontestabilã în aceastã comoditate şi placiditate a amuzamentului. Copilul vrea surpriza, urmatã de recognoscibilul absolut (jucãria, basmul, benzile desenate, cântecele). E stabilitatea ritualului, cu eleatismul iniţial; adultul devine mai elastic, şi vrea similarul, nu identicul, preferã identicului, similarul. E parcursul de la eleatismul copilãriei, care ignorã monotonia bucuriei, la integrarea experienţei. Abia subtilitatea va gãsi diferenţa în identic, inexistenţa identicului absolut, noutatea relativã, însã perpetuã, a aceluiaşi. Josephine Tey reproba, fãrã o subtilitate aparte, inerţia şi placiditatea publicului, mintea neunitarã a acestuia, care travesteşte repetarea în noutate. Intelectual, adultul mediu e un copil plictisit, un copil care a aflat plictiseala, fãrã a aprofunda forţa noutãţii reale. Îi trebuie noutatea relativã a stimulului, ignorând atât descoperirea noului în ceea ce e deja cunoscut, cât şi aspiraţia noului absolut. Publicul nu vrea nici şocurile avangardei, nici descoperirea activã a noului, ci îi trebuie numai stimuli relativ noi, pe jumãtate noi, parţial noi. E noutatea convenitã, sau surogatul de noutate.
E diferenţa foarte sesizabilã dintre foiletonul ca suspans (Dumas, Sue, Dickens), şi foiletonul episodic, foiletonul ca pretext (‘Rocambole’, foiletoanele franceze antebelice, ‘Dox’), trecerea de la dramatism, la episodic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu