duminică, 21 iunie 2015





Panait Istrati, vedetã în ascensiune a literaturii de revendicãri ale proletarilor, îl evocã pe Ş. Gheorghiu în nişte pagini publicate în româneşte în anii ‘20, recapitulând câteva prezenţe capitale ale existenţei lui. Iar Ş. Gheorghiu e evocat în singurãtatea lui. Panait Istrati despre Gheorghiu mi l-a amintit pe Pãr. Galaction despre Frimu, a cãrui piatrã tombalã îl ducea cu gândul pe preot la timpul mucenicilor antici.
Paginile lui Istrati sunt semnificative, şi actuale politic, şi pentru protestul împotriva antisemitismului.
Autorii trebuie înţeleşi în dinamica epocii, şi în realitãţile istoriei, nu prin raportare la o tipologie aprioricã, atemporalã. Nu poate surveni nicio îndoialã referitoare la tipul estetic al mãrturisirilor acestora: stilul lor e romantic, ca pentru mult din naturalismul (şi chiar realismul tardiv) ale sc. XIX (sau neoromantismele autohtoniste româneşti antebelice, ca sãmãnãtorismul, etc.). E romantism popular, ca al literaturii picareşti sau al verismului timpuriu al sc. XVIII (Restif nu e neoclasic prin nimic, dar e preromantic şi prin meritele sau cusururile tonalitãţii acesteia populare şi sentimentale); cu alte cuvinte, e şi sentimentalitate popularã. Existã, în ceea ce scria Panait Istrati despre el însuşi, şi lãudãroşenia interlopului, şi lipsa de discreţie, carenţe de gust, afirmarea sfruntatã a plebeului.
Istrati reuşeşte sã enunţe multe, în relativ puţine pagini: e un om sentimental, pasionat, literatura lui ţine seama de ‘omenirea deznãdãjduitã’, îi va displãcea ‘cititorului sãtul şi blazat’.
Îi aprecia drept creaţii semnificative pe moş Anghel, cele douã Chire, Cosma.
‘Pescuitorul …’, ‘Sotir’, ‘Codin’ sunt ‘lucrãri lãturalnice’, şi abordeazã ‘organizaţia economicã de azi’.
Cei în numele cãrora scrie nu sunt ‘fãrã vinã şi fãrã prihanã’; ‘ţinta scrisului’ sãu ‘e chemarea acestor mase la luptã’, aşadar e o literaturã militantã (şi conştientã de rãul etern al firii umane, conştientã cã nu totul îi poate fi atribuit unei forme sociale, cã nu totul e abolibil prin luptã). Discutã diferite forme de determinism, şi de ratare (prin determinism social, extern, sau individual).
Sunt amintiţi mai mulţi oameni, Simona Basarab, prezenţele decisive ale vieţii lui Istrati (spãlãtoreasa, Kazanski [1], Gheorghiu, Petrov, Isac Perlmutter). Din aceste destine nu lipsesc incongruenţele (ca predilecţia unuia pentru ‘lumea gândirii nepãtate şi nestãvilite’, decizia de a nu fi contrazis de realitate; Sorescu scria ceva similar despre Baconsky).
Istrati avea în minte câţiva pictori, Murillo, Millet, Vereşaghin (la care se poate, într-adevãr, presupune o simpatie pentru realitãţile înfãţişate); ideile pot aminti de polemicile din sc. XIX despre ‘sentimentele bune’, dar e adevãrat cã înţelegerea anumitor opere cere astfel de sentimente, existã opere care nu pot fi reduse la valori formale.
Evocã o ‘crâşmã cu poveşti gãlãţene şi cu amintiri’.
Menţioneazã ‘Mãrturisirile’ lui Rousseau.
Descoperirea lui Istrati a fost ca aceea, de cãtre Korolenko, a lui Gorki.
Are cuvinte aspre pentru ‘huliganismul naţional român’.


NOTE:

[1] ‘Nouã ani de prietenie eroicã’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu