Sâmbătă, la Missa de seară, câteva versete din Isaia 55 (‘cât de departe sunt cerurile de la pământ …’) şi Sf. Matei (parabola lucrătorilor); la predică, două referiri la Sf. Ioan Zlataust ca exeget al parabolei (primul lucrător; sintonia), tâlharul penitent (cf. Luca 23.40-42). Duminică, la predică, logica neretributivă, Pedro Calderón şi El gran teatro del mundo.
Întrebarea adresată lucrătorilor din a unsprezecea oră, ‘De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?’, a fost interpretată ca o mustrare, şi ca interpelarea din falimentul cuiva (falimente aşa cum au cunoscut şi David, Ozea, văduva din Naim, drumeţii spre Emaus …). Pe de o parte, lucrătorii aceştia nu se aflau în piaţă nici în zori,nici la ora a treia, a şasea sau a noua. Pe de altă parte, ei răspund: ‘Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit’. Oare mint, sau sunt cei pe care nu i-a vrut nimeni?
Versetele din Isaia trebuie nu să consterneze, ci să dea încredere.

Zilele acestea i-am citit pe Ibrăileanu, Gane (despre Hasdeu şi Junimea), Izabela Sadoveanu (despre Slavici, Hardy). Izabelei Sadoveanu nu îi plăcea Hardy la fel de mult ca altor autori de la aceeaşi revistă.
Mi-am amintit de pisicile la care am ţinut: aceea pe care am adus-o la Iaşi în toamna lui ’88, Z. (până în ’90), motanul care semăna cu ea (a trăit până în ’94), motanul portocaliu şi blând, pisoiul pripăşit, un alt motan, H. şi cei doi pui ai ei …. Erau fiinţe cu o viaţă afectivă elevată; unele, mai sobre, altele, mai spontane.