Îngerul, ca legătura spirituală a lui Dumnezeu cu persoana (Sf. Matei 18.10), legătură distinctă, eternă, personală: o individualitate spirituală, personală, relaţională, nevremelnică. Îngerii mijlocesc învăţătura pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere, sfatul, îndrumarea (cf. Sf. Hildegard). Sf. Ioan al Crucii afirma că toate lucrările îngerilor sunt deasemeni ale lui Dumnezeu, adică aşa comunică Dumnezeu lucrările, aşa le împarte, lucrarea lor e lucrarea lui. Irealitatea îngerilor ar însemna inactivitatea lui Dumnezeu. Îngerilor le cerem adăpostire, luminare, îndrumare. Activitatea lui Dumnezeu în lume are ca formă directă angelicul. În alţi termeni, cauzele secundare sunt nu numai cele naturale, ci şi cele supranaturale. Lucrările trec de la Dumnezeu la lume prin mijlocirea îngerilor. Sf. Bernard a predicat despre un verset al Psalmului 91, ‘îngerilor săi va porunci pentru tine ca să te păzească …’. Dumnezeu lucrează prin intermediul îngerilor. Iar înţeles dinspre om, îngerul e legătura individuală, directă a fiecărei persoane cu Dumnezeu, dimensiunea destinului fiecăruia.
După Sf. Ioan Casian, heruvimii apără pacea inimii [1]. Sf. Bernard scrie că Dumnezeu iubeşte în serafimi, cunoaşte în heruvimi. Sunt registre ale activităţii dumnezeieşti, registre create.
(Obiecţia împotriva cinstirii ‘sfinţilor simbolici şi emblematici’ [2] e falsă, pentru că atunci cinstirea se adresează unui atribut al lui Dumnezeu, unei trăsături, e reprezentată o trăsătură a dumnezeiescului, chiar sub o înfăţişare umană schematică, adică rugăciunea e corect adresată, sunt venerate nu ficţiuni, ci idealuri morale, nu posibilul uman, ci existentul dumnezeiesc. Această ‘cinstire incorectă’ poate fi eficientă şi neiluzorie, în primul rând pentru faptul că cine cunoaşte un ideal moral cunoaşte ceva despre Dumnezeu, cinsteşte bunătatea. Obiecţia e intelectualistă, şi mai meschină şi lipsită de bun simţ decât pare.)


NOTE:

[1] Heruvimul iluminează; cf. şi Michel de Certeau, ‘The Mystic Fable’, v. II, pag. 174.
[2] Donne, predica 57, în ‘The Works of John Donne’, v. II, 1839, pag. 576.