Citite într-un articol al lui Ibrăileanu, nişte versuri ale lui Vlahuţă (‘Din trecut’, 1884) mi-au amintit unele ale lui Arghezi (‘Oseminte pierdute’). Primele trei strofe ale poeziei lui Vlahuţă sunt excelente; următoarele două, însăilate.
Ideea poeziei lui Arghezi e întrucâtva aceeaşi. ‘Atât amar de ani e de atunci!’/’Ce de mai cruci stau pe cărare !...’
‘Iubirea noastră a murit aici.’/’Aicea-i prima sărutare’.
Altminteri, Arghezi se adresează naturii (glicină, plopi, stejar), iar iubita e absentă, şi neevocată direct. La Vlahuţă, peisajul e indicat numai prin cruci şi prin amintirea lunii (‘Luna […]/ Sclipea în lumea ei albastră’). E un peisaj de sentimente (visuri ‘coperite de uitare’). Arghezi are un distih de o demnitate aparte: ‘Şi toate sunt precum le-am cunoscut …’. E altă perspectivă, altă experienţă — altă vârstă. Pentru Arghezi, ‘amarul de ani’ a ajuns să însemne schimbarea florilor glicinei, să fie sublimat în acest simbol. Totuşi, o consonanţă, sau poate chiar o reminiscenţă literară, există.
Sunt ca nişte muzici înrudite.
Ibrăileanu îşi amintea că sensibilitatea lui a fost timpuriu educată şi de Vlahuţă, ceea ce el a înţeles ca fiind o şansă, atât pentru el, cât şi pentru generaţia lui, receptivă la prestigiul artei, docilă faţă de o noutate anume, şi modelată, ca atare, în sensul unei estetici; pe atunci se citeau Eminescu, Delavrancea, Vlahuţă. Chiar acest fapt arată diferenţa dintre temperamentele generaţiilor, rolul determinant al educaţiei, eficienţa artei. A fost un privilegiu al generaţiei lui Ibrăileanu, iar gratitudinea acestuia e încă mai emoţionantă pentru că accentuează rolul lui Vlahuţă (ca poet, prozator, educator). Articolul e scris cu emoţie, fără condescendenţă.
Vlahuţă avea 25 de ani la apariţia poeziei.