joi, 21 septembrie 2017

‘Oseminte pierdute’ are aceste versuri remarcabile (în al doilea şi al optulea distih):
‘Atât amar de ani e de atunci!’
‘Şi toate sunt precum le-am cunoscut’.
Trecerea ‘amarului de ani’ e simbolizată de scuturarea florilor glicinei, încât impresia e de atemporalitate prin ciclicitate: ‘Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu’, cu ‘toate […] rămase-aşa, ca dintr-un început’.
Poezia e reprezentativă pentru ceea ce s-a numit ermetismul lui Arghezi, şi e, de fapt, complexitatea lumii interioare exprimate. Domnul grădinar ne aminteşte de Sf. Ioan 20.15 (‘Ea, crezând că este grădinarul …’); şi acolo cineva vine la un mormânt (‘Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric …’, cf. Ioan 20.1). Mormântul (probabil trecutul) nu e în grădina lui, pentru că ‘nu este mormântul nimănui’, o afirmare a prezentului veşnic, prin materialitatea grădinii, afirmare la care vizitatorul consimte, o sacralitate admisă, prezentul veşnic biruie nostalgia prin evidenţa unei temporalităţi eshatologice, fără degradare. Finalul e această abolire a timpului degradant, şi inexistenţa trecutului, în sentimentul edenic: ‘toate […] rămase-aşa, ca dintr-un început’, intacte şi noi, paradisiace, regăsirea. Autorul regăseşte iniţialul, începutul, abolirea trecutului, cu acest sentiment eshatologic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu