Omilia XVI la Epistola către Romani demonstrează natura raţională a exegezei Sf. Ioan Zlataust: voinţa liberă umană e un dat axiomatic (Sf. Pavel ‘pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’), orizont al teoriei minimale; e o exegeză nepozitivistă, Sf. Ioan Zlataust explică Evangheliile în funcţie de credinţă, hermeneutica lui e integrală (de ex., acest principiu: ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci, alegând numai ceea ce este folositor din ele …‘, adică în sensul unei logici implicite şi universale). Cuvântul Sf. Pavel (puterea olarului) nu a fost rostit ‘cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator şi făptură’. Mântuirea provine din har (‘nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi’). Exegeza Sf. Ioan Zlataust e, de fapt, o discuţie teologică a unor scrieri ale Sf. Pavel, rafinamentul se manifestă în analiza retoricii, în cuprinderea ansamblului, nu numai al teologiei discutate, însă şi al situaţiei, al contextului în care au fost făcute afirmaţiile, analiza strategiei retorice e servită de bunul simţ al exegetului. În comentariul la a patra Evanghelie [1], Sf. Toma îl citează pe Sf. Ioan Zlataust de mai mult de două sute de ori.
Bradshaw afirmă că Sf. Ioan Zlataust e teologul bunătăţii dumnezeieşti. De fapt, regulile nu le face omul.
Sf. Ioan Zlataust avea ‘o încredere senină în bunătatea dumnezeiască’ [2]. Cu alte cuvinte, Sf. Ioan Zlataust oferea o interpretare a Epistolelor, nu o parafrază; o interpretare care are axiomele ei. Exegeza nu e literală, ci spirituală.
Ceea ce avem e nu litera, ci nişte mărturii ale unor experienţe spirituale.
Comemorarea liturgică a Sf. Ioan Zlataust îi urmează în calendar sărbătorii Preasfântului Nume al Mariei: secvenţă referitoare la nume, identitate, cuvânt (‘ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu’, la botez). ‘V-aţi apropiat […] de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi’ (Evrei 12, 22-23). ‘Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu …’ (Sf. Luca 15, 10).
Origene scria că pentru cei care se roagă, mijlocesc nu numai Hristos, ci şi îngerii şi ‘sufletele sfinţilor adormiţi’.
Sf. Ioan Zlataust asociază preştiinţa cu economia religiei. Ilie Miniat scria că predestinarea e nedefinibilă, inanalizabilă raţional; regăsim aici unul din principiile gnoseologiei creştine tradiţionale: înţelegerea limitată. Cu cât adâncim mai mult, cu atât înţelegem mai puţin (din ceea ce aprofundăm).
‘Nu se desfiinţează liberul arbitru al omului, ci se arată numai că nu totul depinde de om’ (‘Omilii la Epistola către romani’). Oamenii ‘contribuie cu ceva la mântuirea lor proprie’. ‘Vasele milei’ nu sunt ‘vase ale meritelor’, însă receptivitatea îi revine omului. Unii se fac vase ale milei ‘prin propria lor recunoştinţă’: devin receptacole primind. Răbdarea dumnezeiască subliniază diferenţa dintre precunoştinţă şi predestinare.
Pentru Sf. Ioan Zlataust, ‘bogăţia slavei lui Dumnezeu’ (cf. Romani 9, 23) e chiar iubirea lui de oameni. Dumnezeu caută ‘şi la nobleţea voinţei şi la o intenţie recunoscătoare’. Suveranitatea alegerii traduce ignorarea de către om a vredniciei; enunţurile Apostolului sunt analizate nu ca axiome, ci din perspectiva efectului retoric. Antiteza de la Romani 9, 18-19 e explicată ca strădanie de ‘a face lucrul nedesluşit’. Răbdarea dumnezeiască e avantajarea omului.
Cel care ignoră ceea ce majoritatea ştie, trebuie să ştie ceea ce majoritatea ignoră.


NOTE:

[1] În care Sf. Toma scrie ceva extraordinar: ‘Omnis enim veritas quam intellectus noster capere potest, finita est […] et si finitur, est determinatum et particularizatum’. În Evanghelia Sf. Ioan ‘omnes haereses confutavit’.
[2] Bradshaw, ‘Sf. Ioan Zlataust despre har şi vrerea liberă’.