Duminică seara, la Missă, o lectură din Ieremia 20 (‘era în inima mea ceva’) şi pericopa anunţării pătimirii, destăinuirea din Cezarea lui Filip (Sf. Matei), moment psihologic foarte verosimil, când aşteptările ucenicilor sunt contrazise, pentru că Iisus le explică ce înseamnă ‘a fi Hristosul’, iar Sf. Petru presupune că Iisus abdică de la demnitatea mesianică; Sf. Petru fusese binecuvântat de Iisus pentru răspunsul său, iar atmosfera era una de încredere şi de optimism, iar ceea ce urmează e depolitizarea radicală a interpretării, ucenicii sunt descumpăniţi să afle că urmează supliciul, iar unul din ei presupune că aceasta e o abandonare a misiunii, un moment de ezitare. Momente ca acesta desfiinţează abstractul bubuitor, bubuitul abstractului, pentru că dau dimensiunea misterioasă a destinului. Iisus a acceptat titlul, pentru că a acceptat itinerarul, şi de aceea a acceptat să fie recunoscut de către ucenici ca Hristos, pentru a le explica ce înseamnă aceasta, iar cuvintele lui deschid ieşirea din abstracţiune, iluzie şi optimismul pământesc. Iisus neagă mesianismul politic, înţelegerea curentă, în numele perspectivei supranaturale.