‘ … vremurile când lumea avea timp de pierdut pe-ndelete; şi întreg trecutul omenirii e aşa. Epoca noastră e prin excelenţă a grabei.’
La Ioan D. Gherea, a intenţiona ajunge să însemne a afecta, a mima, iar deliberarea o interpreta sub zodia ironiei, a parodiei: un mod de a-şi face acceptabile registre în care credea mai puţin, pentru a îi accepta, într-o perspectivă postmodernă, pe lirici ca ironişti; cu alte cuvinte, postula în autorii apreciaţi o sensibilitate similară aceleia proprii. E puţin probabil ca efectele înregistrate să fi fost acelea vrute, scontate de autori (Régnier ‘are o nuanţă amuzantă de suprasensibilitate voită, subliniată încă prin gravitatea lui demnă’, afectând ramolirea, ‘ritmul rar, înaintarea înceată şi greoaie a povestirilor lui’, ‘frazele lui proporţionate şi corecte, ţepene şi afectate, cu o pretenţie dinadins naivă de eleganţă învechită’, Jammes şi ‘farmecul melancolic şi subtil al mediocrităţii’, ‘acumularea detaliilor mediocre’, ‘atmosferă posomorâtă’, ‘simpatia ironică […] pentru mijloacele literare banalizate’, utilizarea banalităţilor ‘în plină cunoştinţă de cauză’, ‘banalităţile gen 1830’); criticul sesiza în mod corect existenţa unei voinţe literare, dar răstălmăcea natura intenţiei, scopul. Porneşte de la situaţia pastişei ironice, a parodiei, a umorului. Altminteri, analiza cu acurateţe resorturile subconştiente ale receptării şi, din bună credinţă, nu trişa. Citind, simţim mai mult decât putem exprima, enunţa.

În ‘Eseuri’ sunt paginile de tinereţe ale lui Ioan D. Gherea. Critica lui literară e intelectualistă, preocupându-se de mijloace, după ce mai întâi a definit succint scopul. Evaluările lui mărturisesc o perspectivă conştient modernă, modernitatea provenind dintr-o revoluţie psihologică de o amploare fără precedent, din descoperirea psihicului [1]. Dealtminteri, asemeni unora dintre cei pe care îi admira, putea şi să guste ceva din arta altor vremuri, de ex. umorul.
Relativismul estetic al unor însemnări pare lipsit de conştienţa relativului, şi a fost corectat de experienţa altora.
În eseul despre Jammes şi Régnier sunt amintiţi Tolstoi, Caragiale, France, ‘Jeunes filles en fleur’.
Efectul e oarecum redus la cauză. Poate că era, la poetul din Pirinei, numai seninătate şi lipsă de pretenţii. Citiţi de critic, atât Jammes cât şi Régnier par să aibă atribute postmoderne, implauzibile chiar psihologic, şi nu se poate elucida cum dădeau autorii senzaţia trecutului, fără a lămuri şi ce le plăcea lor la acel trecut, de ce îl aleseseră. Crezând în ironie, parodie, etc., Ioan D. Gherea avea o înţelegere postmodernă a literaturii, a efectelor, după care ceva e afirmat şi, simultan, parodiat în mod deliberat, conştient. Ridicolul intrinsec e asumat şi neutralizat prin umor. Există în această interpretare intelectualismul la care inima nu participă, lipseşte omenia.
Sunt multe pagini de stilistică în acest articol din 1927: timpurile verbelor, mallarmismul, vocabularul. Din Régnier citează ‘La double maîtresse’, ‘La canne de jaspe’, ‘Le bon plaisir’. Unele însemnări caracterizează ansamblul operei. Însă cine ştie, cine poate ghici de ce scria simbolistul aşa cum scria?
Credea că Jammes şi Henri Bataille rivalizează în ‘dragostea de tristul farmec literar al cotidianului şi al simplicităţii’ ….
Probabil însă că ideea lui Jammes, care nu a fost nici un satiric, nici un parodist, era sinteza, ambivalenţa, pentru că ironia lui afectuoasă nu echivalează cu parodia, şi ar putea să fie simţită chiar de protagoniştii lirici, ar putea să fie a lor, sentimentul lor de resemnare domoală, diferită de demoralizarea pe care le-o ghiceşte, le-o presupune Ioan D. Gherea, iar valenţele acestei trăiri ar fi meritat analizate, e mediocritatea esenţială, ‘firea omenească’, cu care moşierii aceia de odinioară se împăcaseră; în descrierile de viaţă patriarhală monotonă există altceva decât sesizase criticul, sugestia unei sapienţialităţi domoale şi modeste, contrariul eşecului, probabil că ele înseamnă un ideal de viaţă, nu o caricatură, deasemeni ele nu sunt transcrieri lirice ale unor axiome, nu le corespunde o teorie, ci sunt pragul de sus, expresia supremă a unei sensibilităţi. Moşierii aceia ale căror portrete nu flatează sunt nu alţii decât poetul, ci avataruri lirice, umanul neidealizat, pentru că nici omenescul nu flatează, nu e convenabil, nu e ceea ce am fi dorit. Poetul regăseşte nu nevoia de divertisment şi de variaţie a jocurilor copilăreşti, nu bucuria timpurie de a fi altul, de a interpreta un rol, de a se pretinde altcineva, de a simula că e altul, de a se transpune liber într-o condiţie care nu e a lui (şi pe care, dealtminteri, şi-o reprezintă în acelaşi mod schematic), ci smerenia şi înţelepciunea jocului, regăsit altminteri de adult.
Alegea o pagină despre Corint, din ‘Sur la pierre blanche’, pentru că o găsea ‘extraordinar de evocatoare’.
Ioan D. Gherea avea aceeaşi înţelegere a stilului, a sapidităţii, ca Stevenson: valoarea literară a paginii, ‘activitatea proprie a ţesutului textului’ [2].


NOTE:

[1] Prin aceasta, evocă modernitatea conştientă, asumată, a lui Taine, Nietzsche, Lovinescu, etc..
[2] Cf. pag. 174.