Marcel despre răbdare, imprudenţă, bruscare. Nerăbdarea intensifică durerea.
‘Răbdarea şi vigilenţa sunt una.’
Dacă cineva poate nesocoti orice, dacă poate nesocoti omenia, elementarul, atunci poate nesocoti şi fapte. Nihilismul, mizantropia sunt, ca formă, povara solipsismului.
Nu poţi gândi fără a fi. Mai precis, reflecţia trebuie să provină din unitatea inefabilă a vieţii şi a gândirii, din acea situaţie în care ele sunt cu adevărat unitare. Gândirea provenită din necunoaştere, din închipuiri, îşi e propria caricatură, manifestată prin ezitarea care e contrariul prudenţei, prin ezitarea imprudentă. Gânduri simple, nepedante, eficiente, şi pluralism ca neamalgamare.
În singurătate, sobrietatea şi bunul simţ sunt încă mai necesare, mai urgente.
Îndemnul lui Mauriac are un sens: echivocul cronicizat e nociv. Nu poţi trăi ca şi cum ai fi, fără să fii de fapt. Nu are cine hotărî cum să fii, trebuie să vrei să fii.
Creştinismul vizează realităţi cotidiene. Cultura înseamnă simboluri, pe când vocaţia umană e viaţa. Nici aici nu e loc de dihotomii, de opoziţii.

Trăsăturile pe care le are superstiţia ar trebui să ne facă să conştientizăm prin ce e diferită credinţa. Caracterul superstiţiei e frustrant şi dezumanizant. Credinţa e altminteri decât superstiţia. Încrederea în bunătate, blândeţe, frumuseţe, generozitate.
Sfinţenia nu e o spoială.

Dramaturgul Marcel nu ‘transfigurează viaţa cotidiană’, ci o resimte aşa cum e, transfigurată. Nu era un pedagog moralizator. Nu propune idealizări, sau versiuni idealizate.
Nu voi subestima progresul pe care l-a putut face altcineva, pentru că nu îi cunosc sfinţenia.
Semnificaţia vieţii nu e o batjocură.
Comuniunea sfinţilor e altceva decât subzistenţa unor suflete impersonale. Există libertatea, există şi haosul. Autentică e gândirea, spiritualitatea care are o trăsătură umană. Inima sfinţită nu se înşeală. Ei i se cuvine să susţină gândirea. Gândirea enunţată, tocmai prin natura populară a expresiei verbale, a discursului, a stereotipiei adresării, a grabei vanitoase, tinde să falsifice, dacă nu există luciditate. Atunci, şabloanele, retorismul, afectarea iau locul comunicării.
Sfinţenia e asociată cu binele.

Totuşi, nu plutim în derivă în apatia echivalenţei limbajelor. Nu toate experienţele, faptele, etc., sunt echivalente, pentru că nu toate sunt corecte. Dacă o înţelegem ca acţiune, gândirea nu mai e o convenţie, ceva convenţional, o formă. Ea participă la viaţă, după legităţi ale vieţii, sau nu. E periculos să ignori ceea ce înţelegi, în favoarea a ceea ce crezi că ar trebui să înţelegi.

Ceea ce manifestă preternaturalul e un univers, nu un haos resimţit ca batjocură.
Tentaţia superficialităţii.

Filozofia lui Marcel nu se întemeiază pe indecizie, pe nehotărâre, ci pe răbdare.

Mi-am amintit respectul cu care se referea Marcel la nişte scriitoare de odinioară.

Ceea ce poate să pară vetust mi-ar putea aminti, totuşi, de întâile volume ale lui Minulescu.