marți, 10 ianuarie 2017



Primii socialişti denunţau lăcomia bogaţilor, dar ignorau lăcomia săracilor (aceasta, la început, pentru că, în vremea reformelor şi a tratativelor dintre patronate şi angajaţi, socialiştii intransigenţi au acuzat şi lăcomia plebei care se lasă ameţită de ameliorări); săracii despre care ştiau întâii socialişti erau creştini, proletariat creştin sau incomplet decreştinat: în orice caz, netrecut prin decreştinarea masivă survenită mai târziu. O chestiune de echitate socială a fost exprimată în termenii scopului universal şi ai profetismului, ca şi cum mizeria era garanţia virtuţii, ca şi cum sărăcia nevoită, nealeasă, ar fi cursul complet de educaţie, şi toate aceste idei absurde, fantasmagorice, mai dubioase decât himerele medievalilor, proveneau de la burghezi cu educaţie universitară, a căror experienţă trăită a existenţei de proletar era cea de reporter, ştiau despre proletari atât cât poate şti un reporter. Atunci când proletarii occidentali nu le-au făcut jocul militanţilor, ci au acceptat tratativele cu patronatele, au acceptat reformele de sus în jos, radicalii nu s-au sfiit să le arunce aceeaşi învinuire de lăcomie, de aviditate.
Socialismul a vrut să creeze fenomenele pe care pretindea că se întemeiază; conştiinţa mesianică a proletariatului a fost un vis al unor burghezi resentimentari. Temeiul radicalismului socialist e o petiţie de principiu.
Reversul a fost faptul că, în sec. XX, socialiştii s-au lăsat convinşi, făcând rabat de la intransigenţă, de bolşevism, leninism, stalinism, maoism, de himera comunismului ţărănesc, etc.. Campionii libertăţii au girat totalitarismele cele mai cinice, silniciile cele mai atroce. Au făcut cele mai descalificante compromisuri cu totalitarismul, cu dictatura, cu ierarhiile politice.
Pedagogia socialistă a fost de la început absurdă: privând masele de creştinism, aveau de furnizat … umanismul hegelian, şi au crezut că acesta va însufleţi proletarii. E o gândire de burghezi înşelaţi, nerezonabili.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu