marți, 31 ianuarie 2017



E bizar că îi sunt reproşate lui Zola atât sfruntarea cât şi sentimentalitatea, idealizarea din bunătate, ceea ce ar putea însemna tonul bunătăţii lui.

Cuvintele acestea nu sunt prezenţe. Iar o operă de artă e altceva. E autonomă. Faptele sunt preferabile mărturiilor verbale, cărora dealtminteri li se cuvine o severitate

Vehemenţa cuusrgiului, tonul tranşant, decis.

Lactate, ouă, şuncă, murături.

Biserica vizibilă e o schiţă a împărtăşirii eshatologice, însă puţine lucruri se pot enunţa. Locvacitatea e altceva decât faptul de a cizela o operă. Locvacitatea ţine de contexte, de modul socializării, de îndemânare, ca şi de impersonalitatea enunţării publice.

Hieratismul poate fi şi el numai o poză nesinceră. Esenţialul.

O duminică de septembrie (emisiuni, documentarul englez, filmul, piesa radiofonică, romanul englez). Serile petrecute recitind povestirile lui Trevor, întâietatea lui Trevor. Tonul care nu amăgeşte. Iscusinţa irlandezilor. Poeziile Adei Negri.

Generaţiile de nihilişti nu s-au ivit în mod inexplicabil, iar ivirea lor nu e monofactorială.

Ceea ce e dat, condiţiile, legităţile.

Credinţa e imaginea sufletului, e adevărul uman, expresia lui, umanul adevărat.

Misterul unităţii neamului omenesc e exprimat tocmai în diversitate. E o unitate relaţională, a dependenţei mutuale.

Dumnezeu nu e un arbitru cultural, El judecă vieţile.

În unele vise îmi văd tendinţele. Văd excedentul, păcatele, blocajele şi sila care, pentru o natură profundă, ar fi trebuit să nu existe, însă a survenit.

M-am gândit la Missă în termenii drumului către Emaus, secvenţa Emausului, şi în ai oferirii pâinii, cu cuvintele carităţii veşnice.

Ipocrizia, falistatea, artificialitatea tonului cuviincios al cusurgiului, stângăcia, banalităţile enunţate pedant. Motivele enervării sunt evidente: ereditatea, familia, bunătatea (ÉZ), păcatul, sobrietatea (FM), altruismul (EW); de fapt, lăcomia cu care agoniseşte ratarea (altora), satisfacţia ranchiunoasă de a putea declara ratarea.

De ce am înţelege teologia mai mult decât îi înţelegem pe oameni, situaţiile de viaţă, şi de ce am înţelege-o altfel? Cuprinsul teologiei nu e altminteri decât viaţa, decât omenia, tocmai pentru că religia nu presupune defel eschivarea, eludarea. Însă când întârziem să înţelegem oameni, de ce am fi înţeles deja teologia?

Ceea ce inspiră adesea Scriptura nu e o amalgamare, o identificare grăbită, ci un alt gând. Numai astfel simţirea e deschisă. Prin aceasta, Scriptura ne îndeamnă să ne gândim şi la alţii: nesimplist, nereducţionist.

Dum. seara m-am gândit la săracii lui Izrael, prietena bunicii mele, evreul viticultor (moş M.).

Biserica a avut martiri şi înainte de ‘a deveni a neamurilor’. Şi e neadevărat că evreii ignorau genul istoric, sau că Biserica evreiască vroia nu fapte, ci alegorii, sau că era o lume a scepticismului iluminist faţă de semne, sau că minciuna nu era percepută ca atare; evreii acelei vremi cunoşteau importanţa cronicii, mesajul soteriologic al Noului Testament îndreaptă către un Mântuitor neimaginar, iar epistolele Sf. Pavel preced în mod sigur momentul în care creştinii neevrei devin majoritari în Biserică. ‘Convenţiile midraşice’ nu generează o religie populară, minciuna ar fi trebuit să fie deliberată. Şubrezenia tezei mai reiese şi din alte două afirmaţii ale unuia din proponenţii ei: aceea că exegeza lui neliterală e una contemporană, actuală, aşadar nu e regăsirea sau reluarea interpretării sec. I; şi aceea că Evanghelia Sf. Matei corespunde mai mult decât altele scopului exegezei antiliterale, o confirmă mai mult …. Încercările de a şubrezi credibilitatea Noului Testament, de a o submina, iau forme opuse: naraţiunile evanghelice sunt ba scorneli ale unor înapoiaţi, ba redactări ambiţioase, foarte evaluate, care nici nu şi-au propus să pară istorice.

Ceea ce poate să explice ignoranţa e apatia, inapetenţa, inerţia, îmbâcsirea.

Reaua credinţă a criticilor, necinstea.

Trebuie să îl iubim pe Dumnezeu fără să dispreţuim umanul, natura umană.

E adevărat că, la unii oameni, locurile comune pot să nu fie clişee, cu toate că sunt expresii banalizate, curente.

Orgoliul intelectual al unor fizicieni, deismul lor, insolenţa ambiţiei; iar luând fenomenele ştiinţei ca unic temei, nici nu puteau progresa dincolo de un deism desuet, deoarece nu studiau natura ca evenimente, ci numai ca fenomene, izolând. Ateismul nici nu a apărut între oamenii de ştiinţă, inspiraţia ateismului occidental nu a fost ştiinţifică. Azi, mi., am citit despre KR, hermeneutică, irlandezul WT (şi tonul cehovian), studiul despre peisaj, satira, rusul T. (prietenia cu Storm).

Teoriile sunt rătăciri, abstracţiuni.

Mă gândesc că aş fi putut să scriu postări ca ale lui H., dar despre lucruri care îmi plac, lucruri care îmi plac în mod sincer, mai puţin astringente, mai puţin colţuroase, mai puţin veninoase. Formatul e acela cuvenit, dar se putea scrie despre lucruri mai frumoase, şi care să placă sufletului mai mult decât numai isteţimii.

‘Teismul filozofic clasic’ e un teism abstract, mai înrudit cu deismul, şi întemeiat pe acelaşi orgoliu. Teismul filozofic e o gândire falsificată. Teismul biblic e autonom, se orânduieşte în virtutea logicii lui intrinseci, iar Biblia cuprinde ceea ce ar putea fi numit ‘afirmaţii metafizice’, însă nu formalismul intrinsec filozofiei obişnuite; temeiul lor, ca şi temeiul oricărei gândiri autentice, e caritatea. Gândirea teologică obişnuită e în mult prea mare măsură una teoretică, abstractă şi speculativă. Cu vremea, ştiinţa obişnuită a fost înglobată în stihia secularismului şi a ateismului. A devenit un idol şi a girat o reprezentare complet falsă despre lume. Într-un fel, a polarizat masochismul. Ascezei şi simplităţii le-a opus privarea, sărăcirea, simplismul, nihilismul. Religia unui Maxwell mai era aceea creştină, relaţională; fizicienii sec. XX (E., MP, P., Schr.) au greşit din orgoliu, vrând să extragă un surogat al teologiei din descoperiri. Ştiinţa modernă a depins de societate şi a fost educată de ea, a primit tendinţa secularistă a societăţii, a burgheziei occidentale. Ideile religioase ale unor fizicieni din sec. XX sunt tautologice.

Blândeţea corijentei.

Unele lucruri esenţiale chiar sunt simple, ca valoarea înţelepciunii (citind despre W. Berry). Binele e cel care despovărează.

Cred că spiritualismul cartezian nu e blamabil, şi în niciun caz atât de revoluţionar, sau scandalos, pe cât se pretinde.

Atâta literatură falsă, atâta filozofie falsă, atâta ştiinţă manipulată şi nesinceră te învaţă, din păcate, să dispreţuieşti cuvintele, e o şcoală a dispreţului. Din experienţa acestora, sufletul iese dezamăgit.

Simplitatea, bunătatea: semnele sănătăţii.
Coincidenţa ateismului cu demenţa, cu nihilismul, cu neîndurarea.
Lumea orgoliului, a ambiţiei.
Hermeneutica suspiciunii, a răstălmăcirii.

Ieri, vin., am citit recenzia caietelor de la Conciliu ale iezuitului francez. Mi-au plăcut luciditatea, sobrietatea, simplitatea. Impresia pe care i-a făcut-o KW la Conciliu e la antipodul aceleia resimţite de dominicanul strepezit şi ipocrit. Luciditatea cu care iezuitul francez deosebea între oamenii Bisericii. Criticile lui erau simple şi umane. Oare alte Concilii le-au făcut contemporanilor, chiar participanţilor, o impresie mai bună? Faptul că le-au acceptat înseamnă oare că le credeau desăvârşite? Iar dacă astăzi alegem să vedem numai ceea ce era bun în ele, nu putem face la fel cu Vaticanul II? Şi în sec. XVI, şi în sec. XIX au existat partide conciliare, au existat unii cărora mersul lucrurilor la conciliu le-a displăcut. Conciliile n-au fost aceste colocvii fraterne, pentru că altminteri nici nu ar mai fi fost întrunite. Vaticanul II a început cu nerecunoaşterea crizei, cu festivismul clerical anost. A demarat după o perioadă de ipocrizie, duplicitate, disimulare, în care coexistaseră festivismul cam placid al unora şi subversivitatea, ranchiuna, insubordonarea, utopismul, rătăcirile altora. S-a întrunit un conciliu, nerecunoscându-se oficial existenţa unei crize. Trebuia să fie remediul unei maladii neformulate. În înţelegerea unora, Curia nu numai guverna, ci era Biserica. Prin urmare, cei vitregiţi, pe drept sau nu, au recurs la alternativele cele mai absurde, la inspiraţii sociale, politice, cu ecumenismul înţeles ca legitimarea altor politici bisericeşti, adesea absurde (dezagregarea protestantă, sinodalitatea iluzorie, sobornicitatea rescrisă de slavi după modelul filozofic apusean). Vaticanul II a fost o ripostă a clericilor la impasul clerical. Enciclopedismul său, în parte improvizat, provine din utopism. Centrarea postconciliară pe instituţie e altă expresie a aceleiaşi chestiuni originare: intelectualizarea clerului şi emanciparea lui. Laicii au fost, pentru unii clerici, nătărăii utili, masa de manevră. Clerul devenise o elită socială intelectualizată. Vaticanul II nu e un eveniment dogmatic, ci un fapt social. Receptarea lui aparţine aceleiaşi secvenţe.
Căţi preoţi sunt suspendaţi din cauza abuzurilor? Dar laicii recăsătoriţi trebuie umiliţi.

‘Moşneagul cu barbă’, visul de vin. dim..

Elasticitatea.

A întreba dacă selecţia e lucrarea lui Dumnezeu sau nu e ca şi cum ai întreba dacă faptele sociale, cum ar fi mersul statelor, în a cărui evaluare intră atât ignoranţă crasă cât şi imponderabile, sunt o astfel de lucrare; progresul nu e numai natural, însă cere răbdare şi cooperare. Selecţia, alegerea poate să fie faptul, restul e prisosul teoretic (iar ateismul se prevalează nu de o ştiinţă respectabilă cum e fizica, aşa de deschisă posibilităţii preternaturalului, ci de o conjectură stângace şi simplistă); din punct de vedere ştiinţific, împotriva evoluţionismului vulgar, bocciu, pledează chiar urâţenia lui, e o conjectură şleampătă, informă, nu e o ştiinţă aşa cum ar trebui ştiinţa să fie, ci o teorie.
Eminescu ar trebui interpretat ca Pascal.

Obârşia legendelor ar trebui căutată în cotidian, nu în imaginaţie.

Teoretizarea rătăceşte.

Preternaturalul exodului din Egipt.

Stângăcia dată de ignoranţă.
Minţile apatice, dogmatice şi obtuze ale scientiştilor contemporani, reaua credinţă.

Jammes a publicat romane între 1899 şi 1938: după o bibliografie, douăsprezece romane din care unul în versuri, plus un altul neterminat, nuvele, poveşti, etc.. Memoriile şi le-a publicat în ’21, ’22, ’23, începând de la 52 de ani. Romanul francez care îi plăcea atât apăruse cu optzeci de ani înainte de naşterea lui: aşa cum, pentru mine, ar fi un roman din ultimii ani ai sec. XIX.
Jammes numea ‘desfăşurarea Pirineilor’, ‘azur terestru’. Evoca, pentru briza montană, un poem al lui Lamartine. ‘Într-atât viaţa adevărată e inimitabilă.’
Blândeţea poate fi şi caritate aleasă, cuviinţă, coerenţă. ‘Ochii nevinovaţilor’, la pag. 17 a ‘Meditaţiilor’. În meditaţia XIV lasă să se înţeleagă că arta se înrudeşte cu frica; e vorba despre vitraliul Sf. Familii, vitraliu de o ‘puerilitate stridentă’, însă în care arta e întrecută, pentru că se adresează sufletului, e un gând domol pe care esteţii nu l-ar fi avut, sunt gânduri domoale ale unui om de odinioară. Îl evocă pe ‘bătrânul care apare în chip nobil în «Paul şi Virginie»’. Nu e ironie aici, ci blândeţe şi deschidere.
Înregistrează ‘greşeala orgolioasă şi adâncă a lui Rousseau şi a ucenicilor lui’. Scriind despre arta Dnei. de Noailles, desenează ‘linia armonioasă a Parnasului inspirat’, sunt trandafiri şi iasomii, orhidee şi dalii. Îl aprecia pe Malherbe, sau îi recunoştea meritul, şi înţelegea să reabiliteze elegiile Dnei. Desbordes-Valmore. Pictura lui Lacoste îi amintea o elegie a lui Lamartine. Îşi amintea o zi ‘asemenea celei în care Lamartine …’.
Evoca ramurile sfinte din ‘mâinile fiilor spirituali ai Sf. Toma, ai lui Pascal, ai lui Lamartine, ai lui Pasteur’, lirismul Dnei. Desbordes-Valmore, un distih al acesteia, un cuvânt al lui Hello despre Bossuet, pe marele Mistral, lucruri pe care le cunoştea, de care era încredinţat; nu era un om de gust în sensul convenţional, taxonomiile lui sunt stângace.

Părinţii au învăţat că niciunul dintre ucenicii lui Iisus nu e mai mare decât aceea care l-a născut, şi că drepţii Iosif şi Nicodim şi femeile purtătoare de mir sunt mari la Dumnezeu. În ora când se simţea părăsit, în ora încercării, în ora tragică, mama lui nu l-a părăsit. Părinţii au confirmat, au încuviinţat lauda biblică a Mariei; cine a lăudat-o pe Sfânta Fecioară a avut dreptate. Interpretarea Bisericească a Scripturii e o altă formă a unităţii relaţionale a neamului omenesc, a interdependenţei. Numai aşa iadul dinlăuntrul omului, creuzetul neantului, poate fi biruit.
Biblistul francez, dominicanul pionier al filologiei, despre Sf. Thérèse, coincidenţă a ştiinţei cu copilăria. Învăţătoarele Bisericii sunt mai vrednice decât restul teologilor. Dispreţuirea întâietăţii Învăţătorilor Bisericii e măsura ticăloşirii.

Realismul are un sens uman numai în serviciul lirismului.

O lume scelerată care nu mai ştie să recunoască în bătrâni înţelepciunea.

Pe mama o speria mizantropia mea, mizantropia deznădăjduită.

Citind despre Dna. Undset, mă gândesc că poate de aceea iubesc arhaicul, cuviinţa, bunul simţ arhaic. O societate arhaică are un chip inconfundabil, o fizionomie. Arhaicul nu trebuie travestit.

Indignarea orgolioasă.

Luni mi-am amintit de cele două ediţii ale amintirilor lui Creangă, şi de numele rusesc care i-a atras atenţia mamei.

Ceea ce îi face pe unii autohtonişti simpatici e naturaleţea nesimulată, neafectată, evoluţia lor firească, neaservirea faţă de convenţiile la modă, ingenuitatea, natura nelivrescă a drumului lor. Ieri, dum., m-am gândit la situaţia documentului religios, a scrierii religioase, dispreţuite de îmbâcsiţi, de pedanţi. Scrierea religioasă are natura mărturiei, a documentului, care atestă experienţa şi o poate împărtăşi. Pluralismul simţirii e mai cuprinzător decât cel al esteticii, însă la unii intelectualizaţi subzistă condescendenţa, care e nedreaptă, neîndurarea. Domeniul expresiei e mai cuprinzător decât cel al artei; utilitatea expresiei e mai vastă decât a artei, însă nimic nu trebuie acordat aprioric, sau în termeni teoretici. De ex., ceea ce nu prezintă vreun interes artistic poate să prezinte interes religios, infinit mai înalt şi mai imediat. Arta nu e un idol, ci un răgaz. Pentru omul religios, arta nu poate să fie un idol, iar pretinsa mărturie artistică nu e realizarea supremă, spiritualitatea îi e superioară. Expresia unei spiritualităţi poate să fie stângace. Omul se minte reducându-şi înţelegerea la artă, ca şi cum nu ar mai putea cunoaşte şi altminteri, ca şi cum altceva nu ar mai putea să îi fie dat. Frumuseţea însăşi întrece arta, dar trebuie recunoscută, simţită, integrată, asumată. Cantonarea în formalism nu e un remediu, când scopul e altul.

Trăirea binelui.

La 26 ½ ani a fost o răspântie, lămurită însă pe care nu am înţeles-o ca atare. Era la acelaşi nivel spiritual ca visul de la 23 ½ ani. La 27 ½ ani a început declinul.
Nu trebuie să îi admir pe alţii dispreţuindu-mă pe mine, postulând subordonarea nerezonabilă ca model fundamental. Înjosirea nu e esenţa relaţionării, pentru că nu formulează nici răul ascuns, inavuabilul, nici binele.

Sb. seara, chiftele, nişte piure de ieri, mici.
Dum. am ajuns la Missă la ‘Gloria’; la predică, despre ‘secretul pianului’, subsol şi izolare. Despre ceea ce ascundem. Ipotezele explicative ale locatarilor pianului.
Dum. seara, fasole (de vin.) şi şuncă prăjită.
Marţi seara, cozonac, lapte, două ouă jumări.
Marţi, la cimitir, vreme senină.
Sb. dim., ciorbă cu perişoare, mazăre şi pui.

V. Horia, pompos, grandilocvent, ifose, însă pacifismul e mai mult decât idealul apatiei, decât inerţie şi lipsă de convingere; sb. seara, Goncourt-ul din ’60.

Cheia carităţii e credinţa, care se exprimă conştient în rugăciune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu