Mama a murit în dimineaţa zilei de 4 ianuarie, puţin după ora 7.
Înţelege că fiecare moment e preţios numai cel care trăieşte fiecare moment ca fiind preţios. Nu există o teorie a inefabilului.
Lumina zilei.

Joi, mama îmi gătise ciorbă de vită, sb. prăjise un piept de curcă.
Iar în ajunul morţii, forţa cu care se agăţa: de o haină, de un recipient. Era un om puternic. Dorise să nu zacă. Eu mi-am început anul zăcând; experienţa a fost inutilă.
Deserturile, hainele, prânzurile, povestirile adresate mamei, care era de o inteligenţă infinit superioară mie.
Ochii ei, frumoşi.
Îşi prevestise moartea în urmă cu zece zile.
Mă ştia chinuit (‘decât aşa …’).
Luni am vrut compot de gutui, şuncă prăjită.

Există bunul simţ al ipocriziei, şi bunul simţ al virtuţii.
Abisul de durere şi umilinţă.
A împărţit strugurii şi şunca.
Când am revenit marţi seara, era atât de prietenoasă.
Îi părea rău pentru răcituri, altădată se scuzase pentru oră.
Credinţa ei era în omenie, în afecţiune, în bunul simţ.
Pentru că Dumnezeu o crease nespus de frumoasă. Există o dezlegare de boli. Se comunică numai în iubire. Vroia să mai meargă prin casă.
Mă învăţa să fiu curat. Mama era umanul cel mai diafan. Gesturile nu trebuie amputate.
Mama nu a încetat să creadă în viaţă. Credea cu putere în omenie.

Ce ar fi trebuit să simt, şi n-am simţit.
Prietenoasă. Aerul. Aragazul. Amânarea. Simţirea.
‘Decât aşa …’.