Caracteristica experienţei sociale româneşti, a lumii româneşti obişnuite de azi, e fadoarea, insipiditatea, frustrarea posomorâtă (atât a gloatei de troglodiţi, cât şi a celui nevoit să interacţioneze, fie şi minimal, cu ea), sunt culorile sumbre ale pustiului social, ale deşertului de automate guvernate de frustrare, lăcomie şi grobianism: o populaţie netrecută de pragul avidităţii primare, al instinctualităţii mohorâte, un univers preuman, pentru care e nevoie de curaj ca să îl percepi măcar ca burlesc. Societatea românească medie, obişnuită, e un dezastru al umanului, falimentul oricărui bine. E regnul nediferenţierii, al instinctualităţii obtuze, al expeditivităţii şi al lucrului de mântuială, al celei mai severe carenţe a umanului. Obrăznicia obişnuită românească e aceea ternă, a frustratului. Excepţiile există însă, ca întotdeauna, neagă regula, subzistând ca minoritate intimidată. România de azi e domnia troglodiţilor, a brutelor, mineriada definitivă. România de mitocani poartă stigmatul religiei naţionale, al amoralităţii naţionale, al nepăsării naţionale, care importă numai ceea ce le serveşte primitivismul. E o Românie demoralizantă a îndârjirii în subuman şi în urâţenia crasă. La nivelul celor cu studii, e o lume a apatiei intelectuale, a resentimentarităţii; la numele afirmate în noul veac frapează inautenticitatea, banalitatea, simplismul, stângăcia descalificantă şi previzibilă, publicişti penibili cu nivel de institutori. Sunt veleitari penibili, exponate ale unei pseudorealităţi bolnave. Se întâmplă să le întâlnesc articolele, şi sunt îngăimări penibile de înapoiaţi, cu veleităţi de isteţime; trăim veacul publicisticii româneşti ilizibile, al afirmării înapoiaţilor, al semidoctismului patent. Ştiinţa, acribia, probitatea au fost abjurate, încât chiar menţionarea lor e necuviincioasă. Ar fi fost nevoie de salahori cu abnegaţie, nu de bursieri şi de dezertori. Lumea românească de azi se află sub zodia pramatiei.
Lăcomia românească e lipsită de seninătate şi de ludic, e numai crisparea sordidă a frustrării. Tonul obişnuit e întărâtarea în surogat şi în kitsch. Experienţa socialului românesc e demoralizantă. E o lume hidoasă a meschinăriei şi avidităţii. Capitalismul a servit ca pretext transformării rapide a unor resturi de popor într-o gloată amorfă, bântuită de sociopaţi patibulari. De un sfert de veac, poporul român nu-şi merită numele, e o gloată amorfă de dezertori de la umanitate, şi predomină tonul rău al frustrării, al invidiei, abjurarea oricăror instituţii nescrise. Pentru că azi nesimţirea românească nu mai e, fie şi parţial, simpatică, ci feroce. Capitalismul dubios a fost numai pretextul pogorârii în preuman, scuza desfrânării.
Picioarele colosului naţionalist sunt nu de lut, ci de paie. Majoritatea, decisivă, e de lichele.
Nu a fost întotdeauna aşa.
Însă măsuraţi declinul umorului românesc, involuţia, delăsarea.
Cu adevărat, nu-i lumină nicăieri. Au murit toţi oamenii.