Demenţa era nihilismul, mizantropia, descurajarea, sfruntarea, situarea înafara omeniei, necruţarea, surditatea morală. Demenţa era aceea.

Dacă e normal ca cineva să simtă atâta durere, înseamnă că e normal să simtă atâta iubire.

Câteodată, acolo unde simt antipatia, aversiunea, împotrivirea, pornirea, îmi simt limitele.

Îmi amintesc câte lucruri le-am afirmat numai din pornire şi întărâtare, din înşelare. Valoarea convingerii exprimate e nulă. Convingerile ca sentiment asumat, conştientizat, pot să fie numai iluzie.

Teoria înseamnă universalul, generalul, însă situaţia înseamnă să rezolvi ceva unic, nesubsumabil.

Omul nu e nici cu totul străin de Dumnezeu, nici cu totul sclav.
Ceea ce e pentru alţii.

Impresionabilitatea. Găseşte supărătoare, şi pe drept, recuzita religiei cel care e înclinat să fie covârşit de ea, crede prea mult în rolul ei, o supraestimează; dar nici această fobie, cu indignarea pe care o determină, nu trebuie judecată.

Universalul poate însemna nu numai abstractul, ci şi obştescul.

Acele nuanţe. Asanarea gândirii.

Abolirea principiilor.

Sentimentul limpede al eului. Credulitatea, confuzia, dezorientarea. Virtutea a fost necesară.
I-am semănat dumnezeului pe care îl presupuneam ca existând, aşa cum îl presupuneam, demonul chinuitor, satrapul, cel care joacă renghiuri, demonul irosirii, al ineficienţei şi al zădărnicirii, demonul care insultă omul; pentru a crede, însă, în omenie, teoretic nici nu e nevoie de structura religiei, de fapt în practică utilitatea ei e imensă.
Acolo unde e trăită plenitudinea, şi utilitatea pedagogică.
Dumnezeu dă ceea ce se poate iubi, pentru a iubi. Mintea nu poate decât trişa atunci când se ignoră pe sine şi ignoră inima.

Cândva, fenomenele ştiinţei vor apărea la fel de insuficiente ca silogismele medievalilor, la fel de şubrede, iar încrederea în suficienţa lor va apărea la fel de neîntemeiată şi obtuză. Azi pare şocant că nişte creştini putuseră învăţa psihologie fundamentală de la Aristotel, preluând ideile acestuia şi interpretând faptele cunoscute în funcţie de nişte axiome. Ei putuseră gândi că ceea ce supravieţuieşte din om (şi îi seamănă, prin urmare, lui Dumnezeu) e ceea ce nu are afectivitate. Cum puteau ei să întemeieze o teorie ‘creştină’ a omului pe nişte conjecturi? Chiar azi, epigonii afirmă anihilarea, nu restaurarea; mai mult, ei afirmă … binele anihilării. Ei cred că ‘ceva din om’ supravieţuieşte, ca gândire, nu ca iubire, nu omul întreg desăvârşit ca iubire. Epigonii tomişti proclamă, cu sfruntare, anihilarea umanului. Cum ar mai primi răposatul iubirea lui Dumnezeu, cum ar mai oferi iubirea?
Sunt lucruri cărora e necesar să li te împotriveşti.

Se scrie, se gândeşte, se analizează cu o uşurătate penibilă, când aceasta ar trebui să fie numai pentru foarte puţini …. Democratizarea culturii, lipsa educaţiei spirituale au însemnat şi normalizarea stângăciei. Citeam ieri, joi, despre căsătoria lui PC; aprecierile biografului erau atât de neavenite şi de ignorante, atât de sumare şi de reducţioniste …. Şi aşa se întâmplă adesea.

Criteriile rămân: omenia, bunătatea, frumuseţea trăirii, armonia, simplitatea.

Un roman poate să fie scris ca un sonet, şi câteodată chiar e scris aşa. O formă e cea a poemului în proză (M. Caragiale, Arghezi), a romanului exclusiv liric, în întregime liric; dar şi un roman psihologic sau social, de un lirism mai implicit, poate fi scris aşa. Cea mai plauzibilă formă e a nuvelei, sau a romanului scurt. Însă putem menţiona şi ‘Educaţia …’. Pentru romanele lui Arghezi, distincţia efectuată prin predilecţia pentru un roman al lui Beyle, Flaubert, Camil P.. E o imparţialitate afectivă. Situaţia autorilor a câte două capodopere. În situaţia unui romancier scoţian, sunt trei capodopere, două de care a fost conştient, a treia pe care a repudiat-o.

Blândeţea, frumuseţea, simpatia.

Mizantropia a fost dezaprobată, retorica pompoasă, indignarea, militantismul vanitos, aversiunea, întărâtarea. Dumnezeu nu e demonul batjocoritor. Consecinţele nu sunt drepte, nu sunt retribuţie.

Caut să mă apropii de gândirea mamei.
Ceea ce îmi inspira dezgust faţă de ce e demn de iubire.

Harul pocăinţei comportă şi convertirea.

Prerogativele răutăţii şi batjocurei: atât Ep., cât şi H. sunt indiferenţi la seducţiile racilelor.

Ieri, vin., am citit despre Fatima, avem mărturii cuviincioase, e mai important să le trăieşti decât să le înţelegi. Portugalia secularistă pare să fi uitat Fatima.
Mintea umană dezobişnuită de esenţial.

Sentimentul binelui incomplet, desăvârşibil, şi acela al greşelii.

Dumnezeu poate să cunoască viitorul şi pentru că se pricepe la oameni, înţelege umanul, cunoaşte legităţile firii umane. Ne cunoaşte îndeajuns de bine.

Asceza e subordonată carităţii. Vocaţie înseamnă predilecţie.

E important ca binele uman să se realizeze plenar în această viaţă. Adevărurilor trebuie să le fie lăsată dimensionalitatea lor, deschiderea lor.

Atunci când tenebrele vieţii devin tenebrele gândirii. Cei care opuneau tenebrelor exterioare, credinţa.

Spaţiul iubirii.

Depreciem faptele preternaturale, trişând.

E mai bine să nu pretind că aş şti ceea ce nu ştiu.

Poate dărui numai cel care crede.

În jurul meu există o lume care e mai adevărată decât ceea ce e în mintea mea, altminteri decât cum o presupun eu.

Gândirea unor teologi contemporani (ca dominicanul Torrell) pare să fie materialismul sec. XVIII, asezonat cu filantropie şi lozinci. Ei afirmă verbal unitatea omului, însă reduc harul la idee şi gândire.

Am crezut că aş fi fost un om al gândirii, şi nu eram. Poate că în copilăria mea, şi până la 16 ani, era un gust al artei, o îndrumare către artă. M-am mai gândit la scriitorul pe care mi l-a revelat Sorescu, în a cărui exegeză era simţire adevărată, înţelegere. S-ar cuveni să gândesc în termenii artei cuiva, ai unei anume arte, nu generalizând.
Eram un credincios fals, care se refuza relaţiei. Întregul cuprins era materialism.

Înscrise în materialismul cras al sec. XVIII, maximele patristice devin lozinci. Ele par neconvingătoare şi insipide, numai eticism liberal, pentru că n-au cum fi altminteri.

Mulţi teologi contemporani se aliniază materialismului sec. XVIII, dezminţit de mult. Sunt mai obtuzi decât proponenţii dialecticii naturii.
Aleatoriul înseamnă necalculabilul.

Învierea. Memoria şi viaţa spirituală, rolul spiritual al memoriei (grecul, indienii, memorarea Psaltirii). Memoria şi împărtăşirea sfinţilor, pentru că identitatea umană e una spirituală.
Cultura păgână. Diferenţa nu trebuie relativizată.

Al doilea Voiculescu s-a ivit la 37 de ani (în ’21, după război); iar al treilea, neoclasicul, în anii ’30, după apogeul gândirist, şi mult înaintea sonetelor. Au existat vârste, ca şi pentru alţi autohtonişti, a căror artă s-a rafinat (EB, RC, MS).

Şueta eshatologică a unor încrezuţi, isteţimea de şuetă. Poate că sub mâlul isteţimii există ceva.

Ignorarea preternaturalului provine din egoism, comoditate, din soluţii individualiste (substituiri convenabile, zelul franciscan al lui Sartre, devenit misionar al terorismului, aşadar ‘zelul’ fiind termenul cel mai potrivit …). Substituirile sunt eschivări comode. Terorismul slujit cu însufleţire franciscană e comun şi altor fanatisme; a intervenit din nou magia numărului, a abstractului, a teoriei, simplismul, aservirea faţă de himere, situarea omului în regiunea intelectului, nu e nimic respectabil în slujirea … ‘franciscană’ a terorismului, comuniunea directă e degradată la teorie, la partizanat.

A fost o sfântă cunoscută, ştiută de preot.

Literatura e şi ea o meserie, şi nu poate înlocui cunoaşterea fiinţei.
Un enunţ poate să nu fie o teorie explicativă; pe aceasta se întemeiază posibilitatea eficienţei unei anume poezii.

Teologia unor contemporani completează materialismul sec. XVIII, lăsându-l neschimbat; sunt propuşi Părinţi lipsiţi de preternatural, desacralizaţi, şi o Scriptură devenită folclor, literatură mitologică, convenţie, sau minciună deliberată (unor generaţii de martiri le erau adresate … nuvele filozofice, cu semne imaginare). Ar putea subscrie oricare din bibliştii sceptici ai sec. XIX; e materialismul sec. XVIII, mai puţin anticreştinismul. Însă nu e adevărat că ştiinţa a dus invariabil la materialism.

Locul semnului e întâlnirea, comuniunea. Scopul Scripturii e să dea mărturie, mărturie adevărată, atestare.
Intelectualismul e simptomul unui neajuns uman.

Fabulosul din folclor poate simboliza ceva, preternaturalul, experienţa preternaturalului. Prestidigitaţia taxonomiei critice a scripturilor se întemeiază mai întâi pe dispreţuirea scripturilor şi a literaturii păgâne. Înrudirea cu acestea ar arăta, prin urmare, caracterul figurat, literar al scripturilor. Discreditarea mitologiei a devenit temeiul bagatelizării Scripturii. Formă literară identificabilă a devenit sinonim cu ficţiune. Însă şi literatura cronicarilor obişnuiţi poate fi analizată astfel; şi naraţiunile lor recurg la forme literare identificabile. Războiul împotriva preternaturalului a folosit flamura superstiţiei, discernământul fiind redus, atestarea fiind discreditată din principiu, într-o mentalitate care, înainte să fie iluministă, a fost protestantă, şi care corespunde pesimismului antropologic, ideii despre nevrednicia omenească, deznădejdii. S-a gândit că Biblia e discreditată de înrudirea cu ideile religioase ale păgânilor, cu toate că formele literare nu aveau convenţionalitatea presupusă. Însă decizia împotriva preternaturalului fusese deja adoptată. Neamul omenesc nu a mai fost perceput în diversitatea lui.

Marcel credea că împărtăşirea sfinţilor poate fi studiată prin necromanţie. E adevărat că a şi criticat parapsihologia de laborator, şi teoria apartenenţei, a ‘retrăirii’, a amprentei psihice. Ideea fusese că aceste amprente mentale subzistă ca fenomene.
Azi, mi., am citit despre împărtăşirea sfinţilor, Asterios, Faustus (semipelagianul), teza unei genealogii ierusalimitane. Articolul despre comuniunea celor sfinţi cuprindea remarca despre utilitatea operelor nedogmatice: catehetice, pastorale, ascetice.

‘Tu’ înseamnă prezenţă, ‘el’ înseamnă absenţă.

Strepezitul, veninul, obiecţiile, meschinăria; simţirea lui răstălmăceşte (ÉZ, FM, AR, EW), condescendenţa şi întărâtarea. Sf. Damien de Veuster. Catolicii francezi, antreuri. Literatură slavă. Poetul şi romanul francez preromantic, echilibru. Preotul, primul sămănătorism, umorul.
Diferenţa între idei care hotărăsc purtarea, şi idei indiferente.

Substratul ştiinţei lui Faraday erau idei de filozofia naturii.
Extrovertirea necesară. Când Marcel scria despre atrofierea darurilor pe care gânditorii de odinioară le aveau, doi din cei patru gânditori numiţi au fost, de fapt, oameni de ştiinţă; mi-am amintit, din acest motiv, de panteismul dialecticii naturii, neconvenabil pentru materialismul cras şi deznădăjduit al apusenilor, şi de evoluţionismul antebelic al unor autori englezi, formă de optimism natural, capabil să discearnă plenitudinea creatului; pe atunci, cercetarea naturii nu era rutină şi inerţie, ci participare afectivă. Era numai gândire filozofică, asemeni celei a păgânilor, însă arăta în ce măsură gândirea poate sesiza binele.
În ştiinţa autonomizată, emancipată, a biruit mediocritatea.

Ştiinţa izolează, dezinseră, pentru a studia.

E natural să existe şi un PC, care îi citea pe antici şi către care se îndreaptă predilecţia filozofilor, a atleţilor culturii, însă şi un FJ; iar PC probabil că dispreţuia predilecţia lui FJ pentru romanul preromantic umil, şi nici n-o înţelegea, aşa cum unul din filozofi l-a răstălmăcit pe FJ şi s-a împovărat cu idei despre sociologia gustului (dealtminteri, cine îl admiră atât pe parizianul AF nu are cum să îl admire dezinhibat pe FJ). Însă în mod hotărât nu poate să fie vorba de posomorâre la cel care aprecia atât romanul preromantic francez, ale cărui nuanţe coloniale trebuie să îi fi adăugat o sapiditate afectivă. E vorba despre vârsta colonială, şi despre lucruri care se citeau pe vremea bunicului său din colonii. Nu e exoticul în general, exoticul transcendental, ci vârsta colonială.

Sfinţenia înseamnă să nu ai limitări voite, vrute.