G. T. Kirileanu, care avea gânduri simple, era un om care să reconcilieze, să împace, trezea simpatie; nimic pascalian în acest filolog, folclorist şi etnograf, care era la antipodul editorului lui Caragiale …. (Însă nu şi la cel al editorului lui Eminescu, cred. Iordan Datcu a scris despre legătura epistolară dintre Kirileanu şi Perpessicius; după război, în anii proletcultismului rampant, G. T. Kirileanu îi scria lui Perpessicius despre cât i-a plăcut ‘Eminescu şi contemporanii’, ‘măiastră condensare despre «Eminescu şi contemporanii»’, ‘cele zece pagini’, recunoscându-i ‘cea mai adâncită şi iubitoare cunoaştere a operei’, şi înscriindu-se el însuşi între ‘ucenicii Junimii şi ai lui Maiorescu’. Aşa înţelegea G. T. Kirileanu că trebuie să fie cunoaşterea: ‘adâncită şi iubitoare’.)
A scris despre Creangă mai ales dintr-o perspectivă etnografică şi documentară. Pentru Kirileanu, a fi folclorist înseamnă să ştii, nu să publici. Într-adevăr, sunt din cei care publică mai mult decât ştiu, însă au fost şi din cei care să ştie mai mult decât au publicat.
Am început citirea volumului ‘G. T. Kirileanu sau viaţa ca o carte’ cu articolele lui Şerban Cioculescu, Piru (un articol bibliografic tern, însă instructiv ca recapitulare), D. I. Suchianu, I. C. Chiţimia, Iordan Datcu, Camariano.
Emoţia profundă, veritabilă, exprimată sobru, există în unele din aceste pagini. Altminteri, portretistica e fie conjecturală, indirectă, livrescă (întemeiată pe scrieri), fie de o perspicacitate morală mediocră. Unele din aceste mărturii înregistrează ocazionalul şi anecdoticul, şi ne dăm seama de cât de puţină curiozitate va fi existat, la cei mai mulţi, faţă de om, şi câtă obtuzitate, dincolo de complimentele cele mai convenţionale, care desemnează fără să aprofundeze, căci poate exista un simplism al apologiei, şi indiferenţă faţă de lirismul existenţei. Ce era în el, ce înţelegea el din alţii a rămas neexprimat, şi poate că aşa se şi cuvine; ‘există o artă a vieţii, în sensul de frumuseţe a sentimentelor, a atitudinii’ (I. C. Chiţimia, care evocă relaţiile cu exigentul G. Vâlsan, cu Octav Băncilă).
Şerban Cioculescu scria, adnotând jurnalul lui G. T. Kirileanu, ‘un sfert de veac bibliotecarul regilor’, că ‘bunătatea era calitatea lui dominantă’, ‘nesfârşita lui bunătate’, apoi ‘gingăşia sufletească şi pudoarea – corolarul ei’. Articolul are şi câteva accente ironice (ambiţia naivă a enciclopedismului revendicat, severitatea din anii ’50 faţă de orânduirea abolită care îi făcuse, totuşi, posibilă o carieră ideală …).
Câteodată se exprima pompos, însă îi înţelegea pe cei ‘gârboviţi sub povara vieţii grele şi neîndurate …’.
G. T. Kirileanu repeta o ocară a lui Eminescu [1].
Îl indigna, în 1926, obtuzitatea lui I. Brătianu faţă de ediţia actualizată a călătoriilor lui Codru Drăguşanu: ‘atâta încăpăţânată eroare, lipsă de înţelegere şi simţire’. Iorga scria că în monografia despre Broşteni ‘limba e a scrisului lui Creangă’.
Maiorescu l-a sfătuit să coopereze cu Chendi pentru o ediţie ameliorată, care a apărut mai întâi în 1906, după ce G. T. Kirileanu recenzase chiar în 1902 ediţia lui Chendi şi Iosif.
Ediţia ilustrată de Livia Rusz, din 1972, reia lucrarea lui G. T. Kirileanu.
D. I. Suchianu îşi aminteşte că, împreună cu Ion Filitti, l-a vizitat în 1928 (anii în care au apărut broşurile de istorie juridică a căror redactare a prilejuit cunoştinţa ar putea sugera o dată anterioară). Evocarea dă o idee bună atât despre erudiţia, competenţa, cât şi despre bunul simţ al polimatului.
I. C. Chiţimia îl integrează în generaţia lui Caracostea şi Mehedinţi.
Camariano scrie despre reuniunile de la Demostene Russo, la care participau Vâlsan, Rădulescu-Pogoneanu, Oprescu, Caracostea, Rădulescu-Motru, Cartojan, C. C. Giurescu, Panaitescu; la reuniunile lui Russo se serveau cafea specială, ‘dulceaţă de chitră ori de naramză, aduse din Grecia, sau o dulceaţă […] din dovleac cu esenţă de flori de naramz’, ‘cataif, halva turcească’, o prăjitură din migdale, limonadă, reuniunile începeau la 9 seara. În iunie 1936 Kirileanu scria: ‘numai în mijlocul cărţilor simt o oarecare dorinţă de a mai trăi’; plecase din Bucureşti la 63 de ani. În Moldova avea ‘odăi largi, cerdac mare, […] soare învietor’.
G. T. Kirileanu a publicat în 1899 o ‘Notiţă asupra manuscriptelor lui Creangă’.
Articolele lui sunt mai ales despre Creangă (ultimul articol e din 1940 şi se referă la biblioteca lui Creangă), Eminescu, Conachi (1909, 1947), Codru Drăguşanu (1941). Ca erudit s-a preocupat de Conachi, Zilot Românul, Veniamin Costache.
Scrierile pe care le-a publicat au drept scop numai utilitatea documentară, comunicarea de fapte [2], nu literatura. Sunt pur tranzitive. Nu se înţelegea pe sine drept un autor (însă nici un salahor, pentru că publica ocazional, la răstimpuri, într-o vreme în care activau numeroşi folclorişti, editori de documente, etc.). Publica numai pentru a comunica fapte, a face cunoscute fapte.
Îi plăceau lucrurile de demult, iar atitudinea lui nu e cea de interpret, ci de om care participă la prezenţa acestor lucruri, şi probabil că lucra atât de nevoie (când ştia că nu e altul care să facă) cât şi din bucurie, însă fără orgoliu; lucra şi ştia mult mai mult decât publica, ceea ce înseamnă că nu în acest scop lucra şi ştia, iar smerenia lui autentică a deconcertat tocmai pentru că era firească, neafectată, a scris numai când şi ce era nevoie, pentru că logica existenţei lui diferea mult de cea a atâtora dintre corespondenţii săi. Călăuzit de bun simţ, nu accepta idilismul, idealizarea, moda. Se înţelegea în chip firesc pe sine drept parte a unei societăţi, a unui întreg relaţional. Nega autonomia programatică şi orgolioasă a artei, însă avea sentimentul foarte viu al reuşitei estetice. Arta poate să fie autonomă ca izbândă, nu ca abstragere şi indiferenţă. Estetismul i-ar fi apărut ca artificial şi neuman. Lăsa altora o lume fantasmagorică de iluzii absurde.
A refuzat să scrie despre arta lui Creangă, să devină exegetul acestuia, să se pronunţe asupra artei. Cele şapte articole despre Creangă sunt despre manuscrise (1899, 1902), viaţă (1903), formă populară, pedagogie ….
Kirileanu a avut o formă de expresie corespunzătoare naturii lui: corespondenţa şi însemnările.
Trebuie învăţat de la el ceva esenţial, o metodologie esenţială, nu ceva formal; faptul că era bun, altruist, generos, prietenos.
NOTE:
[1] ‘Eminescu, a cărui operă o cunoştea desăvârşit’.
[2] Fapte istorice, lingvistice, biografice, etnografice, mărturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu