Obiectul simţurilor este fiinţa externă ‘care acţionează asupra organului’. Mirosul nu e ‘mai subiectiv’ pentru om, ci mai imprecis. Obiectul senzorial ‘există în act’ independent de un organ care să-l perceapă; de fapt, senzaţia nu poate fi definită ca ‘existenţă în act a obiectului senzorial’, ea fiind existenţa în act a activităţii nervoase proprii receptorului. Organul nu e condiţia ‘existenţei în act’. O fiinţă vie poate fi obiect senzorial, şi ea ‘există în act’ independent de perceperea ei; la fel şi obiectele neînsufleţite, care există în act în sistemul lumii. De ce ar fi ‘ridicol să sugerezi că fiinţa nu există în act independent …’? Nu e mai ridicol decât afirmaţia despre obiectul senzorial. Tâlcul distincţiei ar fi că fiinţa nu e reductibilă la ‘obiectul simţurilor’, dar acesta nu e o entitate (ca atare, distinctă), ci numai un aspect al fiinţei, şi nu e evident că există fiinţă care să nu fie obiect senzorial (decât, din nou, în termenii unui empirism reducţionist, pentru care ceea ce nu poate fi perceput senzorial e inexistent).
Dar ‘obiectul senzorial’ e tot o abstracţiune; nu există ‘obiect senzorial’, ci senzaţii, obiectul e o sinteză intelectuală, nu un dat al simţurilor. Simţurile nu ‘cunosc’, ci livrează senzaţii intelectului. Nu există ‘cunoaştere a simţurilor’, ci cunoaştere prin simţuri, simţurile, analizorii, servesc cunoaşterea. ‘Cunoaşterea intelectuală’ nu e în opoziţie cu ‘cunoaşterea senzorială’. Agentul e unic. Ceea ce e numit impropriu ‘cunoaştere intelectuală’ e treapta mai abstractă, şi evolutivă, a cunoaşterii, la care abstractizarea participă de la început. De ce să revină ‘obiectivitatea deplină’ ‘cunoaşterii intelectuale’? Pentru că e neconsensuală? Ştiinţa arată că numai măsurătorile sunt deplin consensuale. Simţurile, încă o dată, nu sunt … ‘subiective’, ci mai mult sau mai puţin exacte. Precizia deplină îi revine matematicii. În acest sens, ‘fiinţa’ sunt obiectele matematice. Cunoaşterea formală e cea mai exactă. Însă aceasta e o chestiune de gnoseologie, nu de ontologie. ‘E ridicol’, ca să utilizez argumentul infailibil al anglofonilor, să atribuim exclusiv obiectelor matematicii existenţă certă. Matematica e numai cea mai uşoară ştiinţă, cum arăta unul dintre pionierii raţionalismului modern. ‘Operaţiile formale ale gândirii există în act independent de organul care să le perceapă.’ Chestiunea preciziei, numită ‘obiectivitate’, e irelevantă direct pentru ‘existenţa în act’. Obiectivitatea deplină îi revine cunoaşterii matematice, nu celei intelectuale, adică abstracte, în genere. Dar e o chestiune de obiectivitate a cunoaşterii, nu de ‘existenţă în act a fiinţei’. Oare empiriştii cred că judecata nu se face cu intelectul, că simţurile judecă? Acestea sunt criterii ale intelectului. Ce poate fi ‘idealist’ în a afirma că intelectul judecă existenţa unui obiect perceput? N-o judecă, o constată. Se supune simţului. Şi abia uneori, şi comparând criterii senzoriale, poate discerne, poate decide, poate judeca despre cutare senzaţie că e iluzorie; dar n-o face întotdeauna, şi tot aici se impune şi distincţia între percepţie şi senzaţie, între a percepe şi a avea senzaţii.
Intelectul nu e infailibil în judecata a ‘ceea ce e simţit’, în discernerea realului de iluzoriu. Din idealism nu rămâne nimic.
Culoarea nu e un obiect, ci o senzaţie; însă se poate afirma atât că cineva ‘simte culori’, cât şi că ‘simte senzaţii’. Culoarea nu e ‘obiectul simţului’, ci e senzaţia rezultată. Obiectele intelectului sunt externe, senzoriale, consensuale, sau abstracte. Aceste abstracţiuni nu sunt externe, pentru că externul e un criteriu al cunoaşterii prin interacţiunea cu lumea senzorială. Impresiile simţurilor sunt ‘subiective’ în halucinaţii, în iluzii. Imprecizia nu e subiectivitate, şi îi revine intelectului care utilizează senzaţiile.
‘Senzorialitatea’ nu trebuie ‘distinsă’ de intelect, pentru că întâia înseamnă analizori, dar informaţiile primite sunt deja ‘intelectuale’.
‘Principiul identităţii’ e o formă, dar judecata de existenţă are şi un alt temei. Imaginaţia e cea care poate propune ceva inexistent, deşi identic cu sine. Identitatea e o formă, însă recunoaşterea nu e identitatea abstractă. Acestea sunt forme, nu ‘principii ale gândirii’.
Identitatea şi noncontradicţia sunt ‘primele principii’ nu ale judecăţii de existenţă, ci ale gândirii conştiente, ale conştientizării. Ele sunt învăţate, deprinse. Contradicţia ia şi ea lucrurile independent de existenţa lor. Dar ele nu sunt nişte ‘prime principii’ în sensul că ar cuprinde tot ceea ce îi e necesar aprecierii existenţei. De fapt, ambele sunt implicaţii, principii abstracte deduse, concluzii ale aprecierii de existenţă, care nu rezidă în ele. Aceste principii sunt implicaţii logice, derivate. Ele afirmă că pot cunoaşte mai multe lucruri, ca distincte, că pot cunoaşte mai mult decât un lucru. Dar rămâne întrebarea dacă eu cunosc ceva (pentru ca apoi, pe baza acestei cunoaşteri, să deduc cele două principii). Nu există niciun motiv pentru a insinua că aceste două norme sunt ‘subiective’. Psihicul trebuie să fie capabil de ele, şi în general de conştientizare, însă învăţarea lor se face în copilărie, prin interacţii cu lumea. Ele încep prin a fi principii de funcţionare. Existenţa acestor legi ale gândirii nu presupune deloc existenţa vreunei ‘fiinţe’ ca distinctă de obiectele simţurilor. Una din ele e relaţională, dar ambele sunt aspecte logice, abstracte, deduse din analiza conştientizării, şi niciuna nu ia lucrurile ca existente sau nu. Se observă că, în ‘Abordarea silogistică’, enunţurile se referă ba la lucruri, ba la fiinţă, fiind o improvizaţie de psihologie cognitivă oţioasă care vrea să treacă drept ontologie. Autorul recunoaşte că aranjează ideile aşa încât ‘să asigure ontologia’: ‘dacă n-ar fi aşa, atunci ontologia nu ar fi posibilă’. Cine a decretat că este? (Pentru el, analiza e analogă ‘viziunii care ne dă fiinţa’, ca atare e diferită de ea. Cum ar putea această viziune primară să fie ea însăşi obiectul analizei logice, ca aici? Simţul realităţii, lucrurile şi fiinţa. ‘Actul judecăţii’ nu e ‘fundat de viziune’. E o funcţie psihică, şi poate defini ori actul psihic, prezent şi la animale, fie teoria lui, cu cele două principii. Cercul vicios vrea să asigure un monism absolut şi mitologic. Dacă ‘ideea fiinţei nu e pe de-a-ntregul verificată în lucruri’, o posibilitate e ca ea să fie falsă. Dealtminteri, această idee, ca şi oricare alta, e ‘dincoace de principii’, guvernată de ele. ‘Ideea fiinţei’, ca formulare raţională, depinde de principii, prin urmare ar trebui ‘să se verifice’.) Identitatea şi noncontradicţia descriu conştientizarea obiectelor, faptul de a fi conştient de existenţa a ceva. Imaginaţia urmează aceleaşi principii. Sunetul nu e ‘obiectul auzului’, ci stimulul analizorului.
Principiile expuse sunt postulate. Ele depind de voinţa de a le postula. Intelectul cunoaşte multe. Dacă ‘fiinţa ca obiect al raţionamentului abstract nu e fiinţa ca atare’, deasemeni se poate afirma că ‘fiinţa ca obiect al cunoaşterii prin simţuri nu e fiinţa ca atare’. Există echivocul ştiut între adjectiv şi entitate. Intelectul cunoaşte ‘faptul de a exista’.
Resursele celui ale cărui cârpăceli le analizez aici se opresc la gesturi: apofatismul e ‘în mod limpede incoerent’ (?), apofatismul ‘trivializează transcendenţa’ (?). Fiinţa devine substitutul ‘lucrului în sine’. Recunoaşterea ‘principiilor judecăţii’ presupune o dare a fiinţei; de fapt, dacă e necesară taxarea principiilor (identitatea şi noncontradicţia) ca limitative (unul fiind formal, celălalt comparativ) e posibilă prin ‘excedentul’ judecăţii, principiul realului. Dar judecata discutată aici e formală, nu e … ‘de existenţă’, ci de logică, negarantând în mod exclusiv existenţa. În fapt, ele sunt principii ale gândirii, nu ale judecăţii de existenţă. Gândim prin identitate şi noncontradicţie. Acestea sunt numai formele logice ale gândirii.
Formarea identităţii şi a noncontradicţiei e o chestiune de psihologie genetică.