Pe urmele lui Bradshaw, în aceeaşi logică livrescă, Leithart compară teologia răsăriteană cu societatea occidentală: dar întâia a avut ocazia, vreme de veacuri, să îşi exercite lucrarea asupra lumii răsăritene. Cu ce rezultat?
Nu există o perspectivă critică filozofică asupra universului răsăritean (cu excepţia evaluărilor retorice şi sentimentale ale câtorva ruşi). Pe de altă parte, Iluminismul a devenit abrevierea sau simbolul pentru eşecurile, reale sau imaginare, ale lumii apusene. Iluminismului îi e atribuit monolitismul convenabil, care asociază univoc industrializarea, urbanizarea, laicizarea, secularismul, cu rezultatele biblisticii moderne, deismul, etc.. Ambele clase sunt urmări şi rezultate ale raţionalismului şi ale etosului renascentist; însă în asemenea aprecieri globale, filigranul e ignorat. Care e genealogia deismului? Erau toţi bibliştii moderni timpurii deişti? Scepticismul raţionalist e unul din rezultatele Renaşterii, cu raţionalismul nou şi empirismul ei. Dar comprehensivitatea acestor explicaţii e sugestivă pentru unilateralitatea, simplismul şi tendenţiozitatea lor.
Revenind la idealizata teologie răsăriteană, a zămislit aceasta o societate mai bună, acolo unde a avut ocazia?
Iluminismul poate fi analizat numai când îi e atribuită o semnificaţie precisă şi bine raţionată. Demonizarea Iluminismului e un expedient; în teologia catolică, Iluminismul a fost precedat de cartezianismul teologilor, de declinul, stagnarea sau apatia scolasticii, etc.. Începând din sec. XVI, sau poate din sec. XIV, cu nominalismul, în Apus s-au prăbuşit numeroase certitudini veritabile, pentru că mai înainte existase luxurianţa multor certitudini false. Această istorie complexă, ambiguă, polimorfă, nu poate fi analizată în termenii militantismului lui Bradshaw; dacă nu e simplificat convenabil, Răsăritul are noţiuni ale lui Dumnezeu, iar pentru Apus Dumnezeu e o ‘realitate personală’. Atrofierea de veacuri a vieţii intelectuale în Răsărit nu e un merit, aşa cum vrea nostalgia paseistă. Iar ‘realitatea personală’ e un slogan, dincolo de care această realitate a primit, în Răsărit ca şi în Vest, interpretări cel puţin discutabile. Obiecţia e artificială, neconcludentă şi chiar ignorantă, iar răsăritenii nu au demonstrat o simpatie convingătoare pentru tendinţele anti-intelectualiste ale creştinismului apusean, protestant sau chiar catolic. De ce e evocată eficienţa imaginară pe care ar fi putut s-o aibă teologia răsăriteană în Apus, când ar fi mai instructiv să fie precizată care a fost eficienţa ei în Răsărit?
Mai departe, cu ce a fost Răsăritul mai invulnerabil la ofensiva Iluminismului? Societăţile răsăritene au sucombat deopotrivă avantajelor resimţite ale Iluminismului, iar faptul nu le poate fi atribuit nici turcilor, nici bolşevicilor.
Cum e explicată barbaria rusă, românească, albaneză, bulgară? Cum sunt explicate formele oribile pe care le-a luat totalitarismul în societăţile Răsăritului?
Sf. Grigore al Tesalonicului are ‘o noţiune despre Dumnezeu’; la fel şi dogmaticienii ortodocşi. Dar Bradshaw pretinde contrariul.
Idealul lui Bradshaw aminteşte de nominalism, de Islamul fundamentalist, de unele forme ale protestantismului. Însă apofatismul acesta radical nu îi e propriu ortodoxiei. Polemismul confesionalist e cel care are această tonalitate de laşitate isterică, de ipocrizie duplicitară. Care e ‘răspunsul diferit găsit de acuzaţiile iluministe împotriva creştinismului’ în ‘contextul dominat de Palama’? Confruntarea a avut lor. Care au fost ‘răspunsurile diferite’ ale ortodocşilor ruşi, greci, români, etc.? Apatia răsăriteană trece drept ceva de la sine înţeles, şi ca o virtute. Răsăritenii sunt cei care beneficiază mereu de scuze, de circumstanţe. Cu turci sau fără, ortodoxia greacă se mândreşte cu o renaştere în sec. XVIII. Cum a răspuns Iluminismului? Ignorându-l? Răspunsul răsăritean a existat: a fost apatia. În veacul Iluminismului, Apusul beneficia de alternative spirituale proprii la intelectualismul aşa de incriminat azi. ‘Rezistenţa la impunerea clericală a moralei’ e întrutotul definitorie pentru Răsărit. E foarte probabil ca palamismul să nu fie principalul motor al moralităţii publice răsăritene. Aceste idealizări i-ar nedumeri pe mulţi răsăriteni. ‘Răsăritul a integrat persoana întreagă în noţiunea lui de bine uman.’
Există o lipsă de ţinută, de echilibru, de cumpăt în aceste exagerări retorice. Ele ţin de demonstrativitatea isteţimii universitare sau confesionaliste. Sunt stereotipurile consemnate de A. Louth. (Acelaşi Louth vede în importanţa virtuţilor în teologia Sf. Toma o similitudine cu tradiţia monastică răsăriteană.)

(Însă nu aceasta e tonalitatea obişnuită a gloselor lui Leithart despre universul răsăritean. Cele mai multe demască naivitatea idealizărilor, sau tendenţiozitatea lor. De obicei, Leithart înregistrează criticile aduse distincţiei dintre esenţă/fiinţă şi lucrări. Dar crisparea, animozitatea, sau, alteori, irenicismul neconvingător, artificial, guvernează aceste confruntări teologice, cărora le lipseşte sfinţenia minţii, adică virtutea, caritatea, inspiraţia.)
Altundeva, Leithart adnotează ‘dezîntruparea icoanei’, compromismul cu iconoclastia. E eludarea exprimării slavei dumnezeieşti în această lume. Trubeţkoi e menţionat atât pentru negativism, cât şi pentru naţionalism.