Craig A. Evans, N. T. Wright, ‘Ultimele zile din viaţa lui Isus. Ce s-a întâmplat cu adevărat’

E o operă de raţionament istoric.
În ce măsură poate fi excepţionalul dedus din obişnuit?
Adesea, alternativele discuţiei sunt simplismul, reducţionismul prozaic, când e ceea ce dat ca psihologie a oamenilor biblici e ceea ce îi pare plauzibil biblistului, şi artificialitatea, extraordinarul fals, când sunt propuse drept atitudini biblice nişte explicaţii a căror artificialitate e stridentă. Iisus e fie redus la banalitatea unei conjecturi reducţioniste, simpliste, fie îi e atribuită artificialitatea unei sfinţenii neconvingătoare.
Şi-a anticipat Iisus moartea violentă? Craig A. Evans presupune că executarea Sf. Ioan îi putuse sugera lui Hristos probabilitatea (de fapt, Iisus se şi referă la destinul drepţilor), şi că rugăciunea din Grădină e un fapt istoric.
Craig A. Evans afirmă că rugăciunea din Ghetsemani e verosimilă pentru că e neconvenabilă, adică utilitatea ei apologetică e nulă, inventarea sa ar fi deservit.
Macabeii şi-au înţeles martiriul ca pe o jertfă care preia vina poporului. Teologia anselmiană nu e atât de lipsită de o întemeiere biblică directă; modernii găsesc imorală ideea ca Dumnezeu să îşi manifeste mânia faţă de sfinţi, cruţând restul poporului, însă există atestări biblice.
Craig A. Evans arată precedente biblice ale morţii expiatoare, ale morţii de ispăşire pentru popor, în primul rând Macabeii. Exista o teologie biblică a morţii ispăşitoare, însă putem recunoaşte aici şi accentul metafizic al protestantismului.
Ar fi meritat să se efectueze o distincţie între învierea eshatologică, şi aceea miraculoasă (adică, între situaţia de a fi înviat de către Dumnezeu, şi a fi înviat de către profeţii lui); pentru că, în termenii citaţi de Craig A. Evans, Iisus trebuie să fi nădăjduit într-o înviere eshatologică, nu una din acelea povestite în legătură cu Ilie sau cu sine însuşi.
Înverşunarea poporului, întărâtat sau nu de cler, împotriva lui Iisus sugerează o reflecţie despre ‘dreptatea mulţimii’, şi despre faptul că gloata era în Ierusalimul sec. I ceea ce e şi azi, oriunde. Cu atât mai mult cu cât Evans presupune că guvernatorul era nesigur de răspunsul masei, iar Evangheliile nu menţionează nicio disensiune între cei interpelaţi de Pilat, impresia e de unanimitate a mulţimii, care cere ca într-un glas executarea profetului. Nu trebuie subestimată prudenţa lui Pilat, care pare să se fi aşteptat la o manifestare a simpatiei populare pentru Iisus. Recursul guvernatorului la decizia populară nu e o formalitate. Cu toate acestea, Evangheliile nu menţionează glasuri în sprijinul lui Iisus.
Al doilea capitol, scris tot de Craig A. Evans, e despre obiceiurile funerare evreieşti, doliul de o săptămână, ca pentru Saul, strângerea oaselor după un an, răspândirea utilizării osuarelor din cauza excedentului de calcar în vremea lucrărilor urbanistice începute de primul Irod. Modalitatea răstignirii e analizată abia în capitolul despre înmormântare, în legătură cu mormintele de la Giv’at ha-Mivtar; ‘Naturalis Historia’ menţionează frânghia, însă ‘Mostellaria’, ‘Apotelesmatica’ de Pseudo-Manetus şi inscripţia de la Pompei înregistrează baterea în cuie.
Represaliile sunt rezumate după Josephus: crucificările ordonate de Antioh IV, Alexandru Ianeu, Varus, procuratorii (Tiberiu Alexandru, Felix, Florus), Titus.
Un ornament de artă ebraică funerară e ‘Arca Torei în vârful căreia se află frontonul deasupra cercului sau rozetei’, şi ‘indică afilierea la Templu şi la preoţie’.
Şi pentru Evans, faptele ultimelor zile pământeşti ale lui Iisus sunt domeniul conjecturii rezonabile: urmând de predilecţie povestirea Sf. Marcu, analizează circumstanţele umile ale îngropării într-un mormânt provizoriu, destinat condamnaţilor. Pe de altă parte, nu ştim ce mormânt familial ar fi putut să existe la Ierusalim pentru Iisus. Grăbirea morţii celorlalţi doi răstigniţi merita, poate, un cuvânt.
Cele două capitole ale lui Evans sunt în principal despre plauzibilitatea istorică, înfăţişând practici atestate pentru vremea respectivă şi utilizând atât exegeza, ca pentru ungerea lui Iisus, cât şi arheologia şi erudiţia. Autorul discută provocările adresate de Iisus clerului, şi oferă conjecturi despre motivele purtării lui Pilat.
Capitolul despre Înviere i-a revenit lui N. T. Wright. E scris în stilul unei prelegeri, cu digresiuni hazlii, etc..
N. T. Wright porneşte de la faptul că martorii oculari nu concordă niciodată asupra evenimentelor emoţionante, neaşteptate. Că e firesc şi de aşteptat să fie aşa.
Mormântul gol nu are legătură cu trupescul învierii, care nu e resuscitare (Iisus nu a înviat ca Lazăr), ci creare din nou, a doua creare. Mormântul e neconcludent, şi e păcat că se face încă atâta teologie a mormântului. Învierea cu trupul nu e reanimarea cadavrului. Credinţa că martirii din Lyon, din veacul al doilea, vor învia, nu e zdruncinată de risipirea cenuşii lor. Învierea cu trupul nu presupune, ca substrat, resturile cadavrului.
Wright enumeră şapte mutaţii ale ‘viziunii ebraice despre înviere’ şi ‘patru trăsături stranii’ ale povestirilor pascale, de natură să le autentifice (referinţele biblice lipsesc pentru că ceea ce ne-a parvenit e relatarea primă, o formă arhaică; tot de aceea femeilor li se recunoaşte sau înregistrează rolul, înainte de escamotarea existentă la Sf. Pavel; înfăţişarea Înviatului are atât trăsături obişnuite, cât şi deconcertante). Pentru mişcările mesianice evreieşti, moartea şefului impunea înlocuirea lui, substituirea.
Chiar înaintea alineatului în care sunt criticate explicaţiile lui Bultmann şi Schillebeeckx, presimţeam că Wright îl va menţiona pe Schillebeeckx; concluzia e îndemnul ‘să învăţăm să interpretăm parabolele ca parabole, şi naraţiunile istorice ca naraţiuni istorice’.
Wright are o viziune infernală despre Iluminismul ca matcă a totalitarismului şi a despotismului, Iluminismul ca efigie a autoritarismului şi a silniciei. Negarea învierii trupeşti e corelată cu deismul, cu indiferenţa şi cu planul de dominare; intentarea procesului de intenţie e un pic nedemnă. Poate că ecuaţia e un pic simplistă, şi păcătuieşte prin aceea că face dintr-un simbol, sau o expresie, o cauză. Altminteri, obiecţia adusă scepticismului e corectă: neîncrederea în învierea ca atare nu are nimic … ştiinţific sau necesar istoric. Nu e legitimabilă prin progresul realizat, prin stadiul atins, ‘maturizarea’ clamată. Mai departe, Episcopul vede în postmodernism un antidot. Din nou, lexicul e prea generic, prea vag.
Autorul citează ‘Salomeea’; acolo, probabil că aversiunea lui Irod faţă de învieri e cauzată de frica de întoarcerea lui Ioan.
Despotismul, cinismul politicienilor n-au fost nici inventate, nici patentate de … Iluminism.
Evans critică gândirea mediocră a multor biblişti, mediocritatea înţelegerii lor, de ex. ca şi condescendenţă; substratul problematicii false e mediocritatea, demnitatea e aceea a temei, nu a autorilor.