La Bârlad am întâmpinat Anul Nou citind cincisprezece articole ale lui A. E. Baconsky, din ‘Meridiane’ (ed. ’69), despre proză (Caldwell, Capote, Lanoux, Serafimovici, Cela), poezie (generaţia lui Ginsberg şi O’Hara, Valéry, Anna Ahmatova, Brecht), idei (Quasimodo, Eco, Picon, Leopardi), decadenţă literară (paneseismul), etică (Gorki).
Ţinuta e cea de gazetărie literară, articole de popularizare ale unui om de gust, cu un anume militantism, pentru lirismul direct, pentru expresia lirică, inclusiv în proză şi dramaturgie, cerând un lirism explicit (de ex., poezia epică modernă nu îi pare ca omologabilă printr-un lirism indirect). Impresia e de a citi gazetărie superioară, agreabilă, iar articolele se citesc cu nesaţ; stilul e rareori afectat sau neglijent, numele unui poet francez calofil e transcris greşit, excursurile istorice pot părea disproporţionate, iar analiza estetică, lapidară. Reprobarea e adresată atât proletcultismului (ca în cele trei articole despre ruşi, cu deplorarea soartei poetei akmeiste, etc.) şi rebuturilor realismului socialist, cât şi capitalismului rampant şi formelor avangardei; unele rânduri despre impostura avangardiştilor au justeţea atemporală a preciziei. Baconsky regăsea la vedetele generaţiei beat obiceiurile avangardei europene mai vechi.
Câteva articole despre proză nu depăşesc nivelul rezumatului (Caldwell, Lanoux, Cela), în virtutea credinţei şcolăreşti că arta unei opere narative e intriga ei. Baconsky rezumă sârguincios nişte romane, cu remarci ocazionale despre artă.
Articolele despre Anna Ahmatova şi Brecht seamănă prin aceea că supralicitarea informaţiei despre mediul literar al tinereţii artiştilor (akmeismul, expresionismul) contrastează cu caracterizarea succintă a poeziei autorilor.
A. E. Baconsky era un ambiţios, şi articolele lui se revendică de la un militantism nelipsit de nuanţe. Militantismul cuprinde atât revendicarea ‘sursei emoţionale a scrisului’, cât şi civismul; cu toate că, scriind despre Gorki şi Anna Ahmatova, articolele au accentele, îngăduite, licite, ale denunţării proletcultismului, critica lui Baconsky avea o direcţie sociologică netă, atât în plan teoretic (civismul, imperativul prezentului istoric), cât şi în acela al diatribei la adresa capitalismului dezumanizant, al alienării, iar undeva e apreciată, în termeni sibilinici, tăcerea lui Brecht, protestul acestuia. A. E. Baconsky nu a abjurat niciodată critica prezentului politic occidental, şi a continuat-o în vremea denunţării proletcultismului, sugerând natura ei neconjuncturală; anticapitalismul acesta, răspicat şi reiterat, sugerează o convingere, nu o concesie, iar ambivalenţa relaţiei criticului cu lumea occidentală de azi avea să fie amintită de Sorescu. Ca atare, pentru A. E. Baconsky lirismul nu e reductibil la intimism. Există un lirism civic (reprezentat atât în lirica patriotică a Annei Ahmatova, cât şi în critica socială implicită a unor Capote, Caldwell, Cela).
Uneori, familiaritatea gazetarului cu istoria literară e simulată cu stângăcie, ca atunci când evocă genealogia romanului picaresc european (alegând, de ex., pentru Anglia un autor cu totul nereprezentativ, cu omiterea celor faimoşi pentru direcţia lor picarescă), sau trilogia unui romancier francez. Baconsky citise foarte mult, însă nu îi displăcea să dea impresia că a citit şi mai mult.
Un paradox care pledează pentru complexitatea gustului lui A. E. Baconsky e că, deşi afirmă frecvent predilecţia pentru lirismul direct, nemijlocit, în proză şi teatru, apreciază arta realiştilor americani interbelici, Caldwell, Steinbeck şi moderniştii, şi afirmă meritele behaviorismului literar. Baconsky afirmă o predilecţie paradoxală pentru epicul pur al americanilor interbelici, lipsit tocmai de mijloacele care făceau din proza modernă un gen liric. Există o disonanţă în contrastul sugerat dintre lirismul ‘Ghepardului’ şi prozaismul lui Beyle, Baconsky sugerând că ‘Ghepardul’ e liric în esenţă, prin urmare opus aparentului model francez. Arta lui Beyle nu e mai puţin lirică decât a ‘Ghepardului’, iar genealogia e firească.
Aprecierea pentru literatura americană e o trăsătură a generaţiei lui A. E. Baconsky (dar mai ales al aceleia care o precedase, fiind contemporană apogeului interbelic al literaturii americane).
Pentru ‘Jenny’, Baconsky găseşte câteva modulaţii călinesciene.
Ne dăm seama că în ’69, când a apărut culegerea lui Baconsky, esenţialul operei lui Capote (romane, povestiri, memoriale) fusese publicat. Articolul e şi un epitaf antum.
La centenarul naşterii lui Serafimovici, 1963, Baconsky a publicat un articol relativ condescendent, în care aminteşte nuvela ‘Nisipuri’, ‘Un oraş în stepă’, ‘Torentul de fier’. Îl complimentează ca peisagist, observă latura dostoievskiană a unui roman, şi critică schematismul, simplismul epopeii proletcultiste; îi obiectează impersonalitatea stilului, în termeni eleganţi, dar aşa cum ar fi putut gândi şi Iorga sau Nabokov. Acest Serafimovici, cazac cu studii de ştiinţă, fusese gazda lecturilor lui Şolohov, dar şi referentul sever al lui Esenin.
Williams e amintit în câteva locuri: pentru ‘lirismul învăluitor’, asemănător cu al lui Capote, şi întâlnit într-o direcţie a dramaturgiei postbelice (Miller, Williams, Anouilh); deasemeni, ca reprezentativ pentru hibridarea genurilor (lirismul lui Williams, epicul lui Brecht).
Poezia generaţiei beat e reprezentată de Ginsberg, Corso (‘crâmpeie antologice, frumuseţi risipite’), O’Hara, Denise Levertov, Barbara Guest. O direcţie literară diferită există la Wilbur, Merrill, Merwin.
Rechizitoriul împotriva poeziei lui Valéry ni-l arată pe acesta executat în termenii în care Valéry şi generaţia lui îl negaseră pe France. Condescendenţa necruţătoare, dispreţul sunt aceleaşi. Un alt prestigiu disproporţionat, Valéry ajunsese să fie contestat întocmai aşa cum îl contestase chiar el pe France, cu o jumătate de veac înainte. Ingratitudinea e aceeaşi, lui Valéry nu i s-a făcut ceva ce să nu fi făcut chiar el altcuiva.
Revendicările genealogice absurde ale akmeismului, la Gumilev, sunt transcrise fără ironie; motivul ar putea fi idealul de artă sugerat: ‘universul lăuntric’, trupul, viaţa, ‘formele ireproşabile’, cu tot teribilismul pueril al recuzitei. Posibilităţile critice efective ale lui Baconsky erau modeste, chiar dacă nu neînsemnate, şi sunt subscrise asumării unui program; reprezentarea lui despre artă era echilibrată, şi refuza atât formalismul, cât şi impersonalitatea ternă şi avangardismul ostentativ. În proză şi dramaturgie se înduioşa, şi era sentimental.
Baconsky îi atribuia lui Brecht ‘aerul franciscanului meditativ’ (Tresmontant găsea că vârstnicul Sartre avea un aer de franciscan, dar militant, activ). De la comunistul german au rămas vreo şapte sute de poeme antume şi peste o mie de inedite. În fraze sibilinice, criticul admiră tăcerea lui Brecht. Acelaşi articol cuprinde şi o risipă de erudiţie literară (poeţii din tinereţea viitorului stalinist).
Critica de idei e cel mai adesea polemică; doar Clancier e omagiat pentru ‘pasiunea tandră a cititorului anonim’. Baconsky remarcă un fapt aparent paradoxal, însă indiscutabil: ‘raritatea voluptăţii lecturii’. Majoritatea oamenilor citesc pentru divertisment, pentru un joc intelectual, pentru stimularea psihică, nu pentru plăcerea artei: foarte puţini găsesc plăcerea artei, încântarea artei (ceea ce e un fapt, nu o vină), mobilul lecturii e adesea plăcerea, însă nu aceea estetică (ci a intelectului, sau a imaginaţiei). Nu numai că puţini caută, dar şi mai puţini găsesc arta; obiceiul de a citi nu arată neapărat receptivitate estetică, simţul artei, încântarea acesteia, simţirea artei, şi poate să coexiste cu o obtuzitate deplină, nu toţi vor sau simt în literatură arta, ceea ce nu îi dezamăgeşte, pentru că mobilul lor e altul. Baconsky găsea în întâietatea estetică a teoriei literare postbelice un semn de decadenţă, şi chiar revendică pentru sine ingenuitatea barbarului hoinar printr-o Alexandrie decadentă. Natura hedonismului propovăduit de Baconsky trebuie înţeleasă, pentru că nu e aceea care se încântă de jocuri intelectuale, de ingeniozitatea formală, de iscusinţa pur intelectuală (simbolizată de eseu), de isteţime, nu e niciodată o intelectualitate disjunsă de simţire, de imperativul afectiv, de nevoia sensibilului. Refuza să ia ludicul drept estetic.
Baconsky recunoaşte în Picon un mentor, deşi ideile acestuia despre natura lingvistică a operei sunt taxate cu severitate.
Alt critic admirat de Baconsky e Clancier.
Trăsătura dostoievskiană a artei lui Gorki e menţionată atât în articolul de la centenarul naşterii lui Serafimovici, cât şi în cel despre generozitatea scriitorului, ‘Gordeev’ fiind dat ca reprezentativ pentru această direcţie abisală. Tot cu aceleaşi două prilejuri e amintită aprecierea lui Esenin de către Gorki [1].
‘Emoţia directă’, poezia epică, nişte autori revin în aceste articole. Faptul că poezia lui Brecht îl solicita afectiv mai mult decât a lui Valéry sugerează importanţa determinării istorice şi civice.
Pentru ce milita A. E. Baconsky în gazetăria lui culturală? În primul rând, pentru ‘vibraţia emotivă’, ‘suflul de poezie, de emoţie directă’, ‘sentimentul viu şi puternic’, ‘ideea leopardiană a supremaţiei lirice’, pentru lirism.
Însemnările despre proză şi dramaturgie arată îndeajuns care îi era idealul de reprezentare a vieţii şi a umanului. Dacă importanţa operei lui Eco e semnalată prompt, ocazia devine aceea de a critica atât cacialmalele avangardei, narcisismul ei, formalismul, cât şi autonomizarea criticii, inversarea raportului, când o lucrare devine pretextul exhibării ingeniozităţii formale a teoreticianului. Baconsky pronunţă ineluctabilul criteriului axiologic, prin urmare miza artei, care nu numai că nu se poate dispensa de sensibil, dar înseamnă sensibilul. Prestigiul teoriei literare postbelice provine din scurtcircuitarea lecturii corecte.
Însuşirile literare ale acestei culegeri sunt indiscutabile, iar articolele se citesc cu nesaţ. Baconsky a fost fără îndoială primul nostru critic al literaturii universale contemporane. Cu toate că unele pagini nu depăşesc nivelul rezumatului sârguincios, uneori naiv prin sentimentalitate, sau al determinărilor istorice informative, de lexicon, ca pentru generaţia beat, akmeism, expresionism, evaluările şi puţinele analize schiţează un program, o critică de direcţie, asumat personală; la Picon, remarcă tocmai ceea ce a fost de natură să-l înrudească cu critica acestuia: nu teoriile, care i se păreau reducţioniste, ca atare false, ci practica evaluărilor, judecăţile de gust, pe care românul le formulează cu concizie, succint, tăios, instaurând o atmosferă literară în care arta e importantă. Tema criticii lui era mai mult autorul decât o operă, şi mai mult o literatură decât un autor, iar în literatură, tendinţele, direcţiile.


NOTE:

[1] Serafimovici aparţinea mediului lui Gorki, Korolenko şi Şolohov. Un referat al bătrânului ucrainean, care a fost ucenicul lui Gorki, prietenul lui Korolenko, mentorul câtorva autori şi gazda lecturilor ‘Donului …’ îi exhibă aversiunea faţă de poezia lui Esenin, în vreme ce Gorki se arătase atât de generos cu literatura lui Maiakovski, Esenin şi a altor tineri, apreciindu-le cum se cuvine. Baconsky îl judecă pe ucrainean, însă acesta n-a ajuns niciodată la statutul lui Gorki, de instituţie a bolşevismului, aşa încât putem presupune că nu-şi îngăduia largheţea mai mult sau mai puţin goetheană a mentorului său.