joi, 14 ianuarie 2016

Marin Sorescu, 'Insomnii'



În ‘71, Sorescu a publicat o culegere de tablete lirice, sau poeme în proză, momente lirice, inspiraţii lirice, proze eterate, inefabile mai mult decât analitice, ca şi când, afirmă autorul, ar pune între sine şi lucruri distanţa morţii (care pentru el simbolizează dezobişnuirea, simţul critic, umorul). Câteva sunt despre literatură (‘Învăţăturile’ lui Neagoe, Pârvan, Lermontov, ineditele lui Eminescu, nuvelele lui Kafka, Iorga şi Călinescu, mituri, reflecţii despre dramaturgia proprie), altele despre artă (Brâncuşi, Ţuculescu, mozaicurile din Ravenna, Cimabue, arta neagră, Michelangelo, icoanele pe sticlă), locuri (bisericile şi mausoleul din Ravenna, trei oraşe italiene cu caleidoscopul lor de artă, Veneţia), ‘ca şi când le-ai privi din moarte’. Ca atare, temele sunt alese şi, într-un sens, neocazionale: fundamentalul, registrul relevant, nu ocazionalul; de fapt, există şi pagini despre caracuda lumii literare, despre lucruri fără importanţă, grafomani înverşunaţi, ingratitudine, minimalizarea geniilor. Autorul revendica ideile pentru poezie, însă simţirea, afectivitatea pentru tablete.
Sorescu începe cu proorocii autohtoni (Brâncuşi, Ţuculescu, Pârvan), cu matricea spiritualităţii autohtone. O face fără grandilocvenţa altor poeţi postbelici. Există un anume autohtonism şi chiar protocronism, dar rezonabile, inteligente, fără conotaţiile peiorative ce le pot fi date termenilor şi, mai ales, fără supralicitări jalnice.
Gustând consacrarea timpurie, Sorescu se putea referi, în ’68, la ‘Iona’, ca la istorie literară majoră, capodopera inexplicabilă lui însuşi.
Cu toată încuviinţarea lui Barbu, mă întreb cine ar socoti azi studiul lui Vianu printre paginile magistrale ale criticii noastre.
De la Barbu, alegem ideea contemporaneităţii cu crearea unei capodopere, demnitatea de a fi fost al acelei vremi binecuvântate. Semnificativă e contemporaneitatea împărtăşită. Eu m-am gândit la nişte romane americane şi la cinema.
Scriind despre arta doamnei Loo, Sorescu invoca ‘arderea înaltă şi dură, de geologie’, a gândirii lui Apollinaire; acesta echivala, într-o petiţie de principiu, ‘arta cea mai vie’ cu ‘arta cea mai nouă’, ocazie pentru român de a-şi regăsi încrederea în destinul creuzetului artistic al avangardei (altfel, sublinia unitatea stilului lui Blaga).
Într-o altă tabletă despre artă, Sorescu se întreba ‘unde să-l plasezi’ pe Moore. Aş răspunde că în prezent.
Poezia e cunoaştere, în măsura în care limbajul e cunoaştere, gândire. Limbajul e împărtăşit, într-o măsură; e personal, într-o alta.
Într-un interviu, ironiza ‘pretinsele găsiri suprarealist-cimilitoare’ şi literaturizarea ecuaţiilor primare ale lui Baudelaire.
În ianuarie ’67, semnala fragmentul ‘Vestibul’ (‘dexteritate aproape incredibilă’, ‘seriozitatea observaţiei şi rigoarea simţirii autentice’), al lui Ivasiuc (prozator de rangul întâi).
Mizase mult pe ‘Moartea ceasului’ şi ‘Unde fugim de-acasă?’.
Îşi declara ‘o mare furie împotriva tobelor lui Brecht, de care noi ne-am cam săturat’.
Găsea că la Neagoe ‘durerea, indignarea, smerenia urcă spre sferele poeziei’, şi îşi însuşea ideile lui Zamfirescu despre paternitatea operei.
Reflecţiile lui Ţuculescu sunt despre vizibil, nu despre scara dimensiunilor. Acuzând o critică ce ‘banalizează prin (…) interpretări pedestre’, Sorescu îi asociază pe Pârvan, Brâncuşi, Ţuculescu, în ‘căutarea pastei’ minerale, a organicului abia schiţat, ‘pe prundul vremilor’; popândăii sunt ‘pinguinii câmpurilor noastre, printre ciulini, viespi, şerpi şi grâu’ (chiar dacă pinguinilor nu le e atribuibilă rapiditatea popândăilor). Catalogul lucrărilor ştiinţifice ale ‘zugravului câmpurilor cu rapiţă’ e transcris cu satisfacţie: protozoare, infuzoare, nămol. Descântecele au nevoie de prozaic.
Evocând ‘o Histrie a viitorului’, Sorescu trasează portretul unui Pârvan mesianic, ‘scoţând din misterul inscripţiilor aburul unor lumi scufundate’, păşind pe valuri, ‘sfârşind într-un staul, ca orice mag, rumegat de boi’, şi care vine către noi dinspre viitor. Dumnezeiescul Pârvan era savantul poeţilor; Bogza, Stănescu au scris despre el, însă niciunul n-a făcut-o atât de bine, dincolo de platitudinea pioasă şi de evlavia oţioasă. Sorescu remarca şi autumnalul operei, scepticismul, infuzia de gândire păgână, austeritatea şi poate veninul (al scepticismului, al gândirii antice); dar a găsit şi imaginea hazlie a gorganului cu cartofi (al cărei anacronism, prin ‘cartofii dacici’, îl putem presupune voit). Prin mag, Marin Sorescu înţelegea prooroc.
La Ravenna, vizitează bisericile San Appolinare Nuovo, San Appolinare in Glasse, San Vitale, mausoleul Gallei Placidia.
Imaginaţia şi sensibilitatea lui Sorescu nu erau antice, ci amical-creştine.
Predilecţia pentru arhaic există atât în fantezia despre Ţepeş şi oastea de ţigani, cât şi în caleidoscopul artei africane (descântecul, ‘Domnişoara Pogany’, Moore, obiectele colecţionate de Picasso sau Braque); noi n-am trăit revoluţia aceasta a gustului, de ‘la începutul secolului’ XX.
Kafka ‘se simte bine în paroxism ca o molie într-o căciulă de oaie’.
Farmecul acestei culturi e că nu-şi îngăduia blazarea, că milita.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu