duminică, 19 aprilie 2015

Severitatea causticã a lui Laurenţiu Ulici







Trãsãtura criticii lui Laurenţiu Ulici e severitatea causticã, blazatã (imnografia lui Alexandru nu e cruţatã, însã nici volumele lui Georgescu, Lãncrãnjan, Pardãu, etc.), plus intelectualismul pronunţat (chiar dimensiunea ludicã provine din aceastã practicã a criticii ca exerciţiu intelectual, ca expertizã); sunt lucruri în general inteligente, ingenioase, câteodatã de o banalitate pretenţioasã (ca în studiul despre proza lui Macedonski, unde, sub bãşcãlie, lipsesc ideile), dar existã şi enormitãţi (similitudinea stilisticã dintre E. Barbu şi … M. Caragiale [1], etc.). Nu toate scrierile culese în ‘Confort Procust’ sunt cronici, sau articole despre câte o operã.
Ulici aborda literatura cu o anume superioritate, cu condescendenţã, fãrã smerenie sau empatie, ci cu blazare. E transformarea criticii în expertizã.
Am scris despre cea de-a treia culegere de publicisticã literarã a lui Marcea; e din acelaşi an ca şi ‘Confort Procust’. Culegerile lui Ulici şi Marcea sunt congenere, şi reflectã percepţia despre ceea ce era semnificativ în literatura zilei; paradoxal, întâiul nu apare ca promotor al prozei moderniste, înnoitoare (Ulici e unul dintre cei care gândesc literatura în lexicul ‘tehnicii’), ‘protooptzeciste’, studiile şi articolele din culegere îl aratã preocupat de tendinţa principalã a vremii, iar preocuparea de istorie literarã e definitorie (câteva scrieri din volum sunt studii: Popescu, E. Barbu, alţii, autori înţeleşi în planul, dinamica şi evoluţia ansamblului operei lor). Laurenţiu Ulici şi Marcea au în comun câteva subiecte: autorii zilei, Popescu, Lãncrãnjan, Pardãu; însã dacã romanul ţãrãnesc al lui D. R. Popescu înseamnã, pentru Marcea, o izbândã a genului, pentru Ulici e un eşec, ceva nemenţionabil.
Severitãţii caustice şi intelectualismului trebuie sã le adãugãm, ca pe o a treia trãsãturã a criticii lui Laurenţiu Ulici, spiritul de observaţie, priceperea sesizãrii de tipare, asimetrii, incongruenţe, etc..
Undeva, Laurenţiu Ulici sugereazã o idee de lecturã hedonicã, pentru o culegere a lui Neagu, valabilã şi în general.
O scãpare survine în ‘Eroul şi romantizarea’, o secţiune a studiului despre proza lui Macedonski: când analizeazã ‘Cârjaliul’, Ulici afirmã cã ‘proza de inspiraţie similiistoricã’ e ‘caracteristicã romantismului, celui târziu mai cu seamã’. De ce? De unde ideea cã naraţiunea istoricã ar fi un fenomen literar specific romantismului tardiv?
Ce înseamnã ‘similiistoric’? Ulici se gândea la ‘cvasiistoric’, la ‘semiistoric’, sau numai la asemãnarea evenimentelor din literaturã cu acelea istorice?
Ulici citeazã ‘Istoria …’ lui Aricescu, de la 1874, şi menţioneazã traducerea fãcutã de Negruzzi nuvelei ruseşti ‘Cârjali’. (Termenul apare şi în scrisorile lui Ghica.)
Descrierea pe care o face Macedonski veşmintelor cârjaliului e reuşitã.
Pentru Ulici, relativa afectare a lui Macedonski era indigestã, descalificantã literar. Pe de altã parte, rezultatele modeste ale analizelor lui nu îndreptãţesc ifosele cu care ne sunt prezentate.


NOTE:

[1] Dacã E. Barbu ‘seamãnã’ prin ceva cu M. Caragiale, e, în ‘Groapa’, la nivelul mãiestriei, nu în pastişele arhaizante, stângace.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu