sâmbătă, 4 aprilie 2015

Articolele lui Pompiliu Marcea






La Bârlad, am citit câteva articole din a treia culegere a lui Pompiliu Marcea, ‘Concordanţe şi controverse’ (criticul formuleazã nişte divergenţe faţã de idei curente sau poncife, de ex. referitor la literatura lui Minulescu, o nuvelã a lui Sadoveanu, importanţa scrierilor lui Rusu, perspectiva sofianicã a lui Arghezi, identitatea liricã a lui Jebeleanu, etc.). Multe articole sunt scrieri ocazionale (aniversãri în legãturã cu Sadoveanu, Minulescu, Bacovia, Paraschivescu). Marcea stigmatizeazã excesele proletcultismului, îi aminteşte pe Vitner şi Neculuţã, dar a debutat cu un studiu despre … Sahia (înainte sã devinã, în anii ’70, cel mai activ exeget al lui Sadoveanu, în deceniul care, dealtfel, a şi cunoscut cea mai activã exegezã valabilã a autorului moldovean).
Articolele lui Marcea surprind plãcut, criticul fiind net superior altora mai la modã (laboriosul Grigurcu, banalul Dimisianu, Zamfir, Ştefãnescu), mai ales dat fiind cã nu aduce deprinderile foiletoniştilor; e mai interesant decât aceia menţionaţi, şi decât alţii, deasemeni mai celebri. Articolele lui Marcea sunt valabile atât pentru idei, cât şi pentru justeţea gustului. Campaniile lui (împotriva proletcultismului, a poncifelor) sunt, în general, lipsite de riscuri. Pompiliu Marcea recurge adesea la enumerãri de opere, care nu par şcolãreşti, ci jubilatorii, spre a da o idee despre carura operei unui autor. Aprecierile estetice autonome (dramaturgia lui Iorga, valoarea operelor lui Peltz, Minulescu, etc.) rãmân numai ca enunţuri concise, neanalitice.
‘Rostul criticii este mai ales acela de a sonda adâncurile, extrãgând culorile, aromele, dar mai ales sensurile’.
Articolul despre Peltz oferã o caracterizare a ansamblului operei acestuia (sunt menţionate cinci romane): realism social al mahalalelor citadine, scris de un autor sentimental şi moralist.
‘Poezia agitatoricã’ e amintitã în articolele despre Cotruş şi Paraschivescu, lirica lui Cotruş fiind înţeleasã la convergenţa poeziei agitatorice (Maiakovski, Becher, Lorca), a liricii sociale autohtone (Bolliac, Beldiceanu, Isac) şi a unanimismului (înrudire care e un sincronism). Tendinţa lui Cotruş e urmatã, la noi, de poeţii tribuni demofili.
Volumele de prozã ale lui Minulescu sunt enumerate afectuos, e amintitã şi creaţia teatralã. Literatura lui Minulescu oferã ocazia schiţãrii unui ésprit olténien.
Dezolarea bacovianã e o supapã catarcticã.
‘Multe pagini’ din poezia proletcultistã a lui Jebeleanu ‘luate în sine, rezistã’. Jebeleanu, ‘poetul cu ţinutã şi gesturi de muschetar, ori de condotier’, cu ‘siluetã şi gesturi de tânãr spadasin’, e, ca şi Alecsandri şi Voiculescu, un autor a cãrui liricã târzie e şi cea mai reuşitã. Retorismul cu care Jebeleanu şi-a obişnuit cititorii în lirica patosului civic e complet absentã în creaţia amurgului (’67-’80). Marcea gãseşte la Jebeleanu duritatea melancolicului. Vehemenţa ritoasã e compensarea melancoliei.
Paraschivescu e înţeles ca având ‘mentalitatea şi credinţele unui socialist de la sfârşitul veacului’ XIX.
La Iorga e observatã fineţea ironiei şi iscusinţa polemicii (‘Iorga polemistul, uneori superior lui Maiorescu’).
Pompiliu Marcea recurge adesea la reflecţii morale (‘gravitatea şi încruntarea’, potenţialul agresiv al introvertirii, duritatea melancolicului, proba ironiei,

Douã obiecţii plauzibile se referã la atribuiri estetice (‘Rãscoala’ şi ‘Creanga …’), când Marcea se strãduieşte pentru o ingeniozitate taxonomicã neconvingãtoare; menţionând ‘redevabilitatea lui Cotruş din spiritualitatea unanimistã’, Pompiliu Marcea numeşte ‘Rãscoala’, ‘roman unanimist’. Or, dacã realismul generic al unanimismului descinde din zolism, Rebreanu nu se înscrie, totuşi, într-o altã genealogie decât aceea zolistã (aşadar, comunã cu a unanimismului), dar fãrã a exista asemãnãri între el şi unanimism altele decât cele explicabile prin aceastã obârşie comunã. A doua obiecţie vizeazã paginile despre ‘Creanga …’: ‘mai degrabã un roman filozofic sui generis’; critica ‘vieţii din imperiul creştin al Bizanţului’ poate, într-adevãr, aminti de France. Dar ‘inflexiunile voltairiene’ sunt implauzibile pentru romanul a cãrui ‘substanţã realã’ e ‘descifrarea tainelor lumii pe cãile vechi, antecreştine şi anteraţionale’, cu relevarea comprehensivitãţii superioare a ‘religiei vechi’. Acest substrat gnostic e în rãspãr cu tipologia voltairianã. Dealtfel, existã înrudire, nu epigonism.
Anii ’70 au fost aceia în care s-au publicat cele mai remarcabile studii despre Sadoveanu, iar Pompiliu Marcea a fost unul dintre campionii acestei exegeze. În douã articole, oferã o tipologie a naraţiunilor sadoveniene, discutabilã dar utilizabilã. Chiar în întrebuinţarea lui Marcea, tipologia e elasticã (‘Sânzienele’ sunt când ‘roman al recluziunii’, când ‘roman magic’).
Literatura lui Sadoveanu e înţeleasã ca o invitaţie la ‘destinul eternei frumuseţi’.
Într-unul din articole, Pompiliu Marcea face tipologia lui Breb, pentru emanciparea de teluric: predecesorii şi succesorii din alte romane.
Sadoveanu e exponentul major al ‘povestirii filozofice’ la noi.

Aş afirma cã percepţia esteticã a lui Pompiliu Marcea e precisã, lucidã, netã, uneori foarte subtilã, adesea rezonabilã.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu