duminică, 26 aprilie 2015

Eseurile lui Steinhardt





Am citit trei interviuri ale lui Steinhardt, şi patru eseuri, acelea despre ‘Patima roşie’, farmecul operei lui Hasdeu, Anna de Noailles, I. Pillat (‘Escale în timp şi spaţiu’).
Stilul afectat, protocolar, tacticos, neaoş şi, câteodatã, arhaizant, mereu intens, adipos, cu surplusuri (serii de sinonime), de o neobişnuitã vioiciune a inteligenţei, dar deconcertant de necalofil, colocvial ca tonalitate, şi recurgând la lexicul deliberat prozaic, e un scris jubilatoriu, pe care lipsa calofiliei şi a preocupãrii pentru eufonie ne determinã sã nu-l numim ‘veneţian’.
Stilul lui Steinhardt e cãutat, dar necalofil, alimentat de neaoşisme uneori dizgraţioase, şi de arhaisme incongruente; utiliza cuvinte cu sonoritãţi plebee.
Câteva opere sunt discutate cu profunzime. Eseurile lui Steinhardt sunt contribuţii fundamentale; cel despre ‘Patima roşie’ se referã şi la ‘Manasse’ şi ‘Domnişoara Nastasia’. Paranteza despre ‘Scrisoarea …’, ‘Manasse’, Zelig Şor, tipologia personajelor, teoria farsei tragice (de fapt, a dramei în care farsa e lichidatã, dejucatã) sunt lucruri însemnate. Unele referinţe sunt fãcute în treacãt (Strindberg, ‘Regele Lear’, ‘Noaptea furtunoasã’, ‘Andromaca’).
Pentru Steinhardt, farsa, deriziunea, intriga bufã sunt demonice. Izbãvirea de farsã, de derizoriu, de buf, fie şi prin tragedie, e o formã a ‘milostivirii întocmirilor lumii’.

Analizând ‘parfumul operei lui Hasdeu’, Steinhardt se dezintereseazã de scrierile literare, şi nu are multã apreciere pentru acelea istorice, situând filologia în empireu. Nuvelistul şi dramaturgul îi apar ca fiind de mâna a doua;
Înrudirea ştiinţei lui Hasdeu cu aceea a ‘şcoalei istorice germane’ mi se pare nedemonstratã. Steinhardt zãboveşte asupra aportului folcloristicii la istoriografia lui Hasdeu. Aceleiaşi tendinţe a eruditului îi aparţine şi preocuparea pentru vechea limbã, textele neliterare. Precursor al istoriei cantitative, Hasdeu va fi fost cel mult la nivelul mijloacelor, al metodelor. (Mai mult decât la alţii, la Hasdeu ştiinţa, istoria participã la condiţia utopiei, şi a himericului. Iar idealul ştiinţific al lui Hasdeu, cel cãtre aspira, trebuie sã fi fost foarte neasemãnãtor aceluia al şcolii ‘istoriei cantitative’).
O altã parantezã a lui Steinhardt e închinatã mãsurii împodobirii ştiinţei istorico-filologice (exemplificând cu al patrulea volum al dicţionarului, din 1886, pentru ‘grafica policromã voievodalã’ fastuoasã).
Steinhardt aratã cã ‘aria citatelor’ din dicţionar ‘e mai cuprinzãtoare ca la Littré’; Puşcariu credea cã impresia aceasta e înşelãtoare, o iluzie.
Steinhardt enumerã zece lucrãri despre care era ‘absolut încredinţat cã i-ar fi plãcut’ lui Hasdeu; din genealogiile schiţate, lipsesc Pârvan, D. Botta, sau zamolxienii posteblici (protocronişti sau nu).
Hasdeu ca pionier al psihanalizei e o ipotezã mai puţin convingãtoare.
La Hasdeu, realizarea efectivã existã, survine, dar mereu alimentatã de himerã, de utopie.
Puşcariu s-a pronunţat cu severitate referitor la ştiinţa lui Hasdeu (recunoscându-i talentul literar). De la Eliade avem nişte generalitãţi grandilocvente, neconvingãtoare, bombastice (‘faustismul’, etc.).
Cãlãuzit de un simţ aparte, Steinhardt descoperã, sesizeazã înrudirea temperamentalã dintre Hasdeu şi Macedonski, inclusiv de ordin intelectual.

Eseul despre Anna de Noailles ocazioneazã excursuri despre la belle époque, şi subliniazã teluricul poeziei bizantinei; accentele sunt foarte corect plasate: ‘poetã nerãpitã de vrãjile antropomorfismului’, dezinhibatã (‘deloc înziditã’) dar rezervatã, şi îndeajuns de tributarã mentalitãţii epocii şi clasei sale. Cãtre finalul eseului, o galerie de poeţi îmbie mintea, cu ideea cã cei patru autori, aşa de deosebiţi, sunt, cu toţii, poeţi (ştrengarul, puritanul, curteanul, femeia de lume). O sugestie cãlinescianã survine în portretul încercat de Steinhardt, glosând reprezentãrile imagistice ale poetei. (Dacã aici sunt portretele Annei de Noailles, altundeva Steinhardt se va referi la ilustraţii ale ediţiilor: dicţionarul lui Hasdeu, sau operele lui Pillat.)
Încã o datã, şi în eseul despre Anna de Noailles existã multe idei, multe interpretãri, şi o voinţã neabãtutã a criticului de a se înfãţişa printr-o alegere concludentã de opere şi autori (fapt servit şi de menţionarea unor scrieri ca ‘Le Château sous les roses’, etc.). Steinhardt apare ca paladinul sau, mai prozaic, avocatul unor valori literare demodate (şi, simultan, al optzecismului, al literaturii, mai ales autohtone, celei mai moderne); era cãlãuzit, îndrumat de un simţ artistic foarte viu.

Pentru Pillat, ca şi pentru Blaga, Steinhardt demareazã dupã o enumerare indigestã a clişeelor despre autor. În planul temperamentelor, înrudirea lui Pillat cu Mauriac e probabil mai plauzibilã, mai verosimilã, dar aceea dintre opere nu e de susţinut. Noutatea eseului e ideea cã Pillat nu era un peisagist propriu-zis, un geograf, ci un poet al temelor afective.
Steinhardt citeazã şapte versuri desãvârşite din întâia poezie a lui Pillat, şi zãboveşte asupra funcţiei confruntãrii realului cu reprezentarea (cunoştea de copil ‘farmecul potolit şi lin al meleagurilor’ evocate de Pillat, din vacanţele petrecute mai întâi undeva între Goleşti şi Câmpulung, apoi lângã Piteşti).
Prezenţa lui Proust între ‘normalii perfect încadraţi’, ca Pillat, Mauriac sau Mann, ocazioneazã o disonanţã; dar îi şi oferã lui Steinhardt prilejul unei tipologii a ‘normalilor’ din literaturã (strunire, încadrare).

Undeva, discutând aprecierile altora despre moda structuralistã, Steinhardt ironiza utilizarea de termeni ‘voit arhaico-sfãtoşi’, dar el însuşi recurge adesea la cuvinte ca: ‘a oblici’, ‘a izvodi’, ‘cumpãnire’, ‘dreapta socotealã’. Pãcãtuia prin afectarea pe care o observa la alţii.
Referinţele literare ale lui Steinhardt surprind câteodatã: ‘Naşul’ de Puzo (pentru ‘concepţia sicilianã a existenţei’, ‘reacţia sicilianã în prezenţa suferinţei’), ‘Antony’ (melodrama lui Dumas şi transfigurarea prin sânge), ‘Le Parfum des Iles Borromées’ de René Boylesve, ‘Le Château sous les roses’ de Pierre Villetard.
Sunt amintite ‘Feţele tãcerii’, ideile lui Parain, Lenotre. Pãrea sã fie convins, ca şi I. Barbu, cã M. Caragiale a fost un creator de personaje. Pe de altã parte, Steinhardt lasã, uneori, impresia de a întrece limita a ceea ce cunoaşte cu adevãrat, emiţând conjecturi culturale, literare care sunt numai presupuneri (despre cum sunt lucrurile). Undeva, banalitatea ritoasã a unui profesor al sãu e citatã ca fiind vrednicã de marile spirite eroice.
Unele enunţuri îl amintesc pe (mai tânãrul) Paleologu (despre evazionism, ‘hulitele simţãminte necorosive’).
Undeva, Steinhardt dã o imagine bunã a trãirii estetice (plasmã, licãr, ‘o altã, parcã mai extraordinarã formã a lumii psihofizice’, referindu-se la încântarea datã de artã).

Estetic, Steinhardt îl urmeazã sau reitereazã pe Cãlinescu (‘Patima roşie’, Hasdeu).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu