sâmbătă, 11 aprilie 2015




La Pompiliu Marcea existã ocazional afirmaţii fãrã acoperire: ditirambul despre Eliade (în recenzia monografiei lui Marino), ipoteza înrudirii dintre Eminescu şi Hugo şi Schiller (dimpotrivã, contrastul e evident: ultimii doi erau, temperamental, la antipodul bucovineanului, şi mult mai înclinaţi spre acţiune şi militantism), circumscrierea teatrului romantic (care, în general, pãcãtuieşte prin retorism, ca versiune degradatã a clasicismului, nu prin efuzivitate liricã informã); dramaturgia eminescianã poate semãna unui anume teatru romantic, dar nu termenului general al acestuia (Dumas, Hugo, grandilocvenţa), Eminescu nu a creat dramaturgie din aceeaşi cauzã ca romanticii englezi, cauzã al cãrei revers e, la Eminescu dar şi la englezi, dezinteresul faţã de teatrul clasic francez (în aceastã ordine, semnificativ e cã Eminescu, ca şi romanticii englezi, nu a publicat teatru, nu cã teatrul publicat, şi de succes, al altor romantici, francezi sau germani, a naufragiat ulterior). Uneori, îl simţi pe Marcea bâiguind despre lucruri pe care nu le cunoaşte.
Rândurile despre Preda au şi lucruri urâte, condescendenţa faţã de ‘ţãran’, dar şi câteva precizãri juste: supraestimarea talentului lui Preda, cu superlative necuvenite şi cu situarea lui înaintea câtorva clasici, pe care i-ar fi depãşit (acelaşi Marcea, care susţine cã Preda i-a egalat pe maeştrii români ai realismului rural, susţine şi cã e nedreaptã aprecierea cã i-ar şi fi depãşit: cu alte cuvinte, Preda i-a egalat fãrã a-i întrece, iar Marcea a subliniat, altundeva, zãdãrnicia şi puerilitatea ierarhizãrilor); dau o idee despre amploarea ‘fenomenului Preda’, a entuziasmului generat de autor. Lecţia parcimoniei, oferitã de Preda, vine nu de la ţãranul bosumflat, ci de la intelectualul lucid. Pompiliu Marcea reitereeazã imaginea trecutã în folclor, dar ne putem referi la Preda şi având în vedere fizionomia lui realã, aceea de intelectual (cu alte cuvinte, dezesopizarea efigiei lui Preda). Ca orice imagine publicã, şi aceea a lui Preda îi scãpase titularului de sub control, de unde distorsiunile familiaritãţii necuvenite, ‘morometizarea’ sau esopizarea autorului, devenit emblema unei ţãrãnii superioare; lapidaritatea lui e mai bine servitã de juxtapunerea acelora ale lui Blaga sau Bacovia. Deoarece e probabil cã ‘ludicul public’ al lui Preda diferea sensibil de acela al târgoveţului Creangã (interesat sau amuzat de propunerea/impunerea unei imagini de neaoşism jovial). Preda nu a fost un ‘neaoş ludic’ de tipul lui Creangã, ci mai apropiat, relativ, şi doar în virtutea situãrii, de Slavici. Rãmâne excitantã promisiunea lui Pompiliu Marcea de a reveni asupra dialogurilor cu Preda referitoare la Camus. Chiar tipul intelectual al algerianului nu e fãrã relevanţã, nici ţinuta, nici efortul conştient. Existã mãcar un unghi exegetic din care Preda îi seamãnã lui Camus.
(Preda nu era un ţãran jovial, cabotin, hâtru, saltimbanc, de tipul lui Creangã sau, de ce nu, chiar al lui Ţuţea; dupã cum nu era nici un parvenit cultural. Undeva, Marcea aratã dreptul lui Preda la respect ca autor de literaturã citadinã, care e şi cantitativ preponderentã în creaţia sa.)
Dupã 35 de ani, poate fi subestimatã amploarea ‘fenomenului Preda’, subestimatã mai grav decât aceea a modei stãnesciene. La un moment dat, şi nu unul pasager, chiar ‘s-a crezut în Preda’, în arta lui, în literatura şi steaua lui; aproape imediat a urmat desantul optzecist, deversarea noii ‘Junimi’ a lui Crohmãlniceanu, etc., adicã o reorientare completã, puţin propice promovãrii în continuare a realismului lui Preda. S-a produs o inversare drasticã a ierarhiei idealului. Dar Preda însemnase deja mai mult decât numai un moment; ulterior, câţiva i-au cãutat identitatea mai degrabã în figura esopicã, amintitã, decât în artã, ceea ce e regretabil, şi oţios. Sunt vremuri când autoritatea moralã a intelectualului concurã, în minţile oţioase, la escamotarea sau eludarea operei. Din aceasta, nu s-a mai reţinut decât eticheta, devenitã una a realismului antediluvian şi demodat; chiar aşa s-a întâmplat: pentru unii, Preda s-a demodat (cum se întâmplase, şi în ritm accelerat, cu Cezar Petrescu, sau cu atâţi alţii). Dar nu numai autorii trebuie sã-şi merite publicul. Publicul, la rândul lui, trebuie sã-şi merite autorii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu