sâmbătă, 11 aprilie 2015








Am citit alte nouã articole ale lui Pompiliu Marcea, din a treia lui culegere: cele despre V. Rebreanu, Velea, Marino, Râpeanu ca istoric al sãmãnãtorismului, ‘Zãpezile …’ lui Anghel, Eminescu, Preda, romanele despre sat. Acesta din urmã propune o distincţie: ‘Baltagul’ ‘nu e un roman «cu ţãrani»’, dar în alte douã locuri Marcea menţionase faptul cã Preda îi egaleazã pe Sadoveanu şi Rebreanu, şi faptul cã ultimii doi au scris romane despre sat.
Marcea enumerã şase succese ale romanului cu ţãrani din timpul comunismului. Dar întregul lui articol pivoteazã pe o confuzie: aceea între ‘romanele despre sat’, şi cultura pe mãsura ţãranilor. Ceea ce le cere el romancierilor sunt romane pentru ţãrani, romane care sã fie şi despre ţãrani, pentru înlesnirea identificãrii; dar pledoaria lui nu e pentru o formã a romanului, ci pentru livrarea unei culture accesibile agricultorilor din anii ’80, şi care sã îi poatã interesa. Nu discutã, însã, dacã romanele ‘cu ţãrani’ existente au avut vreun succes la sat, dacã au fost literatura jinduitã de agricultori. Cu alte cuvinte, Marcea presupune viabilitatea socialã a genului: romane despre lumea satului ar trebui, s-ar cuveni sã îi intereseze pe ţãrani. Dar deja standardele nu mai sunt estetice, ci pragmatice. E un neosãmãnãtorism, schiţat.

Velea, stilist parcimonios, e vãzut ca umorist.
Poncifele cu care se rãzboia Eliade aratã în ce mãsurã gândea la nivelul lor.
Marcea credea despre bãtrânul Moromete cã era un înţelept; Preda însuşi, cã era un umorist.
Atunci când propunea alcãtuirea unui volum sapienţial pentru Preda, Marcea uita cã cele patru scrieri menţionate erau intenţionate ca atare de chiar autorii lor, primiserã formã de la aceştia.
Dar îi face dreptate lui Preda ca autor de romane citadine.
Articolelor despre fresca lui Anghel le lipseşte convingerea, temeiul unitar. Nu e o literaturã în care criticul sã fi crezut cu adevãrat.
La Pompiliu Marcea, ‘unanimismul’ e un termen tipologic, nu istoric, utilizat pentru a denumi literatura despre colectivitãţi umane, literatura personajelor colective, literatura unui ‘simţ unanimist’. Cu alte cuvinte, unanimismul e întrebuinţat generic, în sens larg.
Cultura literarã specialã a lui Marcea e, în general, bunã, în sensul cã autorul cunoştea lucrurile de care s-a ocupat; dar referinţele generice, unele comparaţii, etc., sunt, adeseori, absurde. Cum sã fie Eminescu înrudit, ca naturã, cu Hugo şi Schiller? Aici, Marcea nimereşte doi dramaturgi romantici cât se poate de neasemãnãtori lui Eminescu. Altundeva, cum sã fie ‘Creanga …’, voltairianã, mai ales cã Pompiliu Marcea e conştient de alura ei de poem gnostic? Chiar latura de criticã a culturii creştine a Bizanţului e suficient explicatã prin revendicarea dacã a lui Sadoveanu, fãrã sã mai fie necesarã menţionarea lui France, care nu critica creştinismul în numele … gnosticismului, sau al pãgânismului. Sau, ce e unanimist la … Rebreanu? Acestea sunt tocmai tipul de comparaţii şi genealogii absurde, pe care i le reproşa Ş. Cioculescu lui Cãlinescu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu