duminică, 8 martie 2015




Cleef & ‘Cicatricea’ & Carole.

Patru seri, la Bârlad, am citit despre istoria vârstei bronzului în Creta (cam 170 de pag.).

Alcãtuirea bibliotecii de istorie (Creta, Egipt, Maior, Şincai, medievistul olandez).

Trebuie sã ţinem seama, citind aprecierile lui Iorga despre stilul erudiţilor ardeleni (întâiului dintre ei, monahul, îi gãsea un oarecare farmec naiv) şi, în general, al învãţaţilor apuseni din sc. XVIII, de idealul lui literar (Michelet, Carlyle, câţiva istorici germani, Odobescu).
Severitatea lui nu e adresatã doar ardelenilor-ci literaturii întregii mişcãri erudite a veacului; iar idealul lui literar îl cunoaştem, ilustrat prin mãcar vreo şase exemple.

Vin. seara, m-am gândit la semnificaţia simbolicã, afectivã, a câtorva comedii, simbolice pentru simpatia şi însufleţirea evocate, încântarea spontanã, percepţia, perspectiva, raportarea elasticã şi dinamicã pe care o poate avea cineva: la câteva comedii şi, similar, la nişte filme.

Iorga se referea aşa la erudiţii sec. XVIII (ardeleni şi, în general, europeni), ca istoric pe care îl interesau, în primul rând, Michelet, Carlyle, Lamprecht şi alţi germani, Odobescu.

Am avut ocazia de a gãsi alte filme cu Chaney fiul, Carradine, Lugosi, V. Leigh.

Film corean, dublat de chinezi, şi ajustat de americani.

Omul religios nelivresc e acela care tace, nu îndârjitul poncifelor colectivismului agramat, care nu enunţã trãiri spontane, autentice, ci clişee, ceea ce a fost învãţat sã creadã, idei primite. Semidocţii religiei nu au de partea lor experienţa spontanã, ci setul de poncife şi de idei de-a gata, convenabile, care sã le flateze lenea; e o spontaneitate oţioasã, contrafãcutã, neconvingãtoare.

Ipocrizia blazãrii faţã de sapienţialitatea modestã, cotidianã. Mãrginirile sunt simetrice.

Simplismul volubil şi îndârjit al religiei semidocţilor, care cautã scurtãtura, harul ieftin (aici, harul ieftin al înţelegerii), e o viclenie, o stratagemã oţioasã, tertipul ignoranţei placide.

Formalismul, ritualismul creştine sunt legitime uman, dar nu mai legitime ori mai lãudabile decât ale evreilor; farizeismul rãmâne tipologia religioasã foarte bine caracterizatã în Noul Testament, cu tot ceea ce e plauzibil omeneşte în ea, şi cu necruţarea evaluãrii oferite de Iisus. În comportamentul religios trebuie distinse atât o dinamicã, cât şi mai multe elemente, uneori conflictuale (depinzând de perspectiva analistului). Existenţa e o dinamicã, nu reiterarea unor tipare imuabile (realimentarea din nişte rituri autonomizate). Religia nu e antipodul existenţei, încât chiar în ea se regãsesc neîncetat şi dinamicile, şi contradicţiile existenţei reale; religia istoricã înseamnã existenţa realã, nu aceea idealã, iluzorie. Religia simbolizeazã, dar nu este scurtãtura metafizicã, accesul oţios la sacru.

Chesterton se mai întâmpla sã confunde Biserica cu creştinismul, înţeles ca esenţã imuabilã, ca termen absolut şi universal.

Ceva despre istoria westernurilor mai vechi întâlnesc într-un articol biografic despre Muriel Evans: Mix şi Wayne au fost contemporani pe la mijlocul anilor ’30, alţi actori sunt B. Jones, Boyd, Ritter.

Gândire şi creaţie. Creaţia poate sugera gândirea, dar nu o formuleazã direct. Nu cãutãm în creaţie expresia universului gândirii, sau a vieţii gândirii cuiva, a vieţii lui raţionale; e o distincţie. Asta, despre utilizarea literarã a filozofiei, încântarea literarã (Blaga).
Se poate recurge la filozofie ca la literaturã, dar nu trebuie recurs la creaţie ca la gândirea exprimatã nemijlocit, direct. Creaţia presupune dacã nu impersonalitate, mãcar autonomie.

Cele douã categorii de filme, acelea recapitulate şi acelea de sãpt. aceasta (cu gândul epitetului), care pot funcţiona similar comediilor lui Caragiale: încântarea, simpatia, progresul. Ideea încântãrii, corelatã cu aceea a utilizãrii discului, a eficienţei, şi cu aceea a epitetului. Dar gândul e deschiderea, încântarea, elasticitatea, nu privarea.

Conduita raţionalã, echilibratã, serveşte în primul rând la autocunoaştere, nu la disimulare.

Scriam de parcã aş fi fost monah, când nu eram, şi nici nu aveam sã fiu; dacã o similitudine exista, ea avea atât un aspect pozitiv, real, cât şi unul negativ, o scãdere, o minciunã. Purtam mãşti; mã divizam, îmi divizam fiinţa, o scindam.

Chiar dacã şi când critica alege sã evoce emoţii, ţinând şi seama de vremelnicia lor, acestea nu trebuie sã fie toane, impresii de moment, ceva cu totul pasager, momentan, ci poate viza emoţiile, trãirile relevante, ceea ce exprimã o anume structurã a sensibilitãţii, ceea ce nu e festã a rãstãlmãcirii, ci substratul afectiv, cu vremelnicia şi elasticitatea sa. E o operaţie care cere dibãcie, nu cârpãcealã. Emoţiile pot fi evocate, însã când aparţin registrului real, când se înscriu în dinamica afectivã veritabilã.

Atingerea ca o mângâiere, înduioşarea, apropierea afectuoasã, simpatia. E şi o îndrumare cotidianã: necrisparea, elasticitatea.
Atâţia critici scriu şi trãiesc ca şi cum sapienţialitatea nu ar exista, sau ei ar deţine rãspunsurile, ‘sistemul lumii’. Binele scrisului acestuia e sã reflecte viaţa, conduita. Existã o apropiere care exclude lãuntrul.

Severitatea: florile, sosul, brânzã, bomboane.

Psihologia mãştilor e una a autoînşelãrii, când victima e chiar cel care poartã masca. Faptul, observat referitor la Montherlant, e valabil şi despre Kierkegaard, şi defineşte patologia maximalismelor, înşelarea maximalismului. Cu atât mai mult când maximalismul acesta e volubil, literar, chiar prolix. Ceea ce trebuia sã fi fost o atelã, devine o identitate falsã, pretinsã. Existã o a treia cale, între descurajare şi iluzie: perceperea eului în dinamica lui, nici în penurie, nici aşa cum s-ar dori sã fie, aşa cum se închipuie. La unul, nãravul pseudonimiei traducea atât scindarea, cât şi înşelarea, victimizarea subsecventã, etc..

Musulmanii, curajul militar, vikingii, benchetuirea, amerindienii şi plaiurile vânãtorii, apaşii.

Cronologia, paradoxul.

Apatia.

Elementul preoţesc, batjocura, lexicul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu