Datele naturale şi umane ale culturii cretane a bronzului

Monografia lui Faure despre cultura minoicã [1] are merite ştiinţifice remarcabile; autorul probeazã o apreciere rezonabilã pentru izvoarele scrise (‘nici tradiţia mitologicã …, etc.’). Apogeul vârstei bronzului în Creta (1600-1350 î.d.Hr.), ; dar pot fi desemnate şi douã vremuri de apogeu: 1900-1750 î.d.Hr., şi 1580-1450 î.d.Hr. (‘apogeul puterii minoice se situeazã între 1580 şi 1450’). Împãrţirea ternarã a istoriei cretane dateazã de la 1905.
Istoria arheologiei cretane moderne începe cu Minos Kalokairinos, Evans, Taramelli, italienii la Phaistos (1900), Dawkins, etc.; în arheologia cretanã au activat englezi, italieni, americani, francezi.
Faure deplorã vandalizarea de cãtre Evans a urmelor miceniene suprapuse straturilor minoice.
Creta e Kaphtor a evreilor, Kaptara a babilonienilor. Insula s-a mai numit Aeria, Makaronesos, Candia (dintr-un cuvânt arab). Mesopotamienii menţioneazã Kaptara cãtre 2200 î.d.Hr.. Cretanii dispar din documentele egiptene dupã sc. XIV.
Scrierile hieroglifice sau pictografice existã pânã cãtre 1600 î.d.Hr., linearul A pânã cãtre 1450 î.d.Hr..
Despre limba scrierilor existã mai multe ipoteze: o limbã înruditã cu acelea indoeuropene din Asia Micã, sau una egeicã, pelasgicã, înruditã cu aceea tracã. Faure credea cã în Creta minoicã se vorbeau mai multe limbi.
În acord cu geografia compartimentalã, se disting ‘patru feluri de locuiri’, unitãţi culturale (coastele de nord şi de est, centrul, munţii de la vest, sudul cu şesul Mesarei şi Phaistos); geografiei acesteia îi corespunde un suflet plural, neunitar. Iar diacronic, sunt patru Crete anterioare colonizãrii dorice.

Faure înfãţişeazã datele geologice, climatice, hidrologice, tectonice ale Cretei.

Fauna Cretei cuprinde cerbul, ibexul, mistreţul, vulturul. Flora era mai abundentã în epoca bronzului. Gutuiul e originar de acolo. În est cresc roşcovi, migdali, pini de Alep; în centru, stejari, pini, arţari, sãlcii, platani, plopi.. În vest, stejari, chiparoşi, castani, arbaţi. Mirtul e una din plantele insulei.
Câmpia cretanã ocupã 300 km², 1⁄27 din suprafaţa insulei. Satele sunt situate mai ales la poalele munţilor. Se cultivau vie, mãslin, orz, grâu. Demeter se unise cu dactilul cretan într-o arãturã.
Cretanii exploatau aramã, plumb, argint, arsenic, alaun, ocru, steatitã (silicat de Mg), matostat. Gemele semipreţioase erau utilizate în magie. Metalurgia cretanã e un capitol al culturii materiale a insulei; dactilii sunt ‘inventatorii prelucrãrii aramei şi ai aliajului de bronz’. Existã minereuri de cupru (malahit, etc.). Cretanii exploatau arsenicul, alaunul, coloranţi metalici (manganez şi ocru). Dactilii pãdurilor sunt descoperitorii metalurgiei.
Curmalele nu se coc în Creta. La Knosos, temperaturile sunt de 12˚-25˚. Între 2500-1400 î.d.Hr., ploua mai mult. Vestul, muntele, nordul erau ploioase.
Faure discutã compartimentarea Cretei (orografie, climã). ‘În epoca minoicã, Creta era mai împãduritã, mai verde, mai stropitã de ploi, în mijlocul unei mãri mai reci.’
Insula are izvoare minerale reci, magnezio-calcice sau feroase.
Pelasgii din Marea Egee şi din Tesalia sunt cei care au populat primii Creta. Fondul uman a cunoscut înnoiri succesive, de la debarcãrile din mil. VII-VI î.d.Hr., pânã cãtre 2800, la imigranţii vârstei bronzului, etc.. Faure observã ‘caracterul nordic şi egeean în esenţa lui’ al toponimiei.
Se cunosc 93 de aşezãri preelenice. S-au menţinut douã sute de toponime preelenice, pelasgice.
Cultele traco-frigiene au înrudiri cu acelea cretane. Analogiile cu Tesalia, cultul cilician al titanilor, miturile Anatoliei schiţeazã diagrama circulaţiei antice.
Faure descrie ‘cel puţin trei componente entice în cadrul populaţiei cretane’: vechiul fond de colonişti neolitici, pelasgii veniţi din Grecia nordicã, asiaticii (fierari din Troada, zidari licienoi, preoţi).
Inscripţii eteocretane existã pânã în sc. III î.d.Hr..

Faure enunţã nişte trãsãturi morale ale cretanilor; dar, de vreme ce ‘cretanii minoici au cedat locul grecilor micenieni’, e probabil cã fondul etnic a cunoscut transformãri profunde. Cretanul sc. XX e altul decât acela din vârsta bronzului, şi poate cã mai asemãnãtor aceluia cunoscut de Epimenide Teologul.
Autorii greci n-au fost, bineînţeles, contemporanii Cretei minoice. ‘Paradoxul cretanului’, sofismul celebru, nu se putea referi la locuitorii Knososului.
Datele demografice pentru vârsta bronzului pot fi numai deduse dupã unele mult ulterioare (Gortyn, capitala romanã, avea 30 de mii de locuitori). Knososul minoic trebuie sã fi avut cam şapte mii de locuitori.
Faure presupune cã insula putea sã fi avut, în epoca bronzului, cam 185 de mii de locuitori, corespunzând celor 93 de târguşoare preelenice.

Monografia lui Faure cuprinde informaţii îmbucurãtoare pentru cei interesaţi de arheologia biblicã. Rezultã din acest volum cã plãgile Egiptului nu sunt legende tardive. Filistinii sunt ‘pelasgii din Kaphtor’. În pofida scepticismului bibliştilor catolici, Faure prezintã atestãrile plãgilor egiptene, şi pe ale Exodului. Edomul, ‘pãmântul nomazilor lui YHWH’, e menţionat în templul din Nubia sudanezã al lui Amenofis III (chiar faraonul sub domnia cãruia a început Exodul, datat de Garstang în a doua jumãtate a sc. XV î.d.Hr.).


NOTE:

[1] ‘Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos’.