Existã o perspectivã din care socialul, interesul istoric al realismului literar nu sunt doar atât, ci manifestã interesul intrinsec al umanului, legitimitatea interesului estetic al unor împrejurãri de viaţã; nu e nevoie de mai mult, sau de altceva, pentru a justifica arta. Arta rezidã în chiar aceasta: în realismul social, etc.; nu se reduce la atât, poate fi şi altceva, însã poate fi şi aceasta. Realismului social inspirat, izbutit, nu îi trebuie şi altceva, pentru a fi artã. E artã în şi prin chiar ceea ce îşi propune: interesul intrinsec al umanului, ca laturã esteticã. Cu alte cuvinte, valoarea nu e una documentarã, indirectã, ci esteticã; aceasta e valabilitatea ca artã a reprezentãrii inteligente a umanului.

Gãsesc un snobism dezagreabil la Lovinescu, evident din compararea aprecierilor despre Petrovici şi Pârvan: primul, patricianul rãsfãţat, neapãrat fermecãtor, al doilea, ţãranul ambiţios, îndârjit, etc.. În al doilea caz, e poate şi ranchiuna concurenţei, a invidiei: recunoştea în Pârvan clasicistul superior, elenistul mai competent, etc..

Conotaţiile negative (de ex., referitoare la tinereţea lui Ishiguro) îmi aparţineau. Erau ecouri.

Utilizarea serialelor (westernuri, însã şi seriale poliţiste, etc.).

Consumul ocazional, relaxat, hedonic de seriale (utilizarea, funcţia), deritualizarea. [Hieratismul fals, mimetic, artificial.] Hieratice trebuie sã fie simţirea, momentul, nu gesturile, ci spiritual; autoinducerea zadarnicã, autosugestia.

O postare a lui Asher despre Auster, importantã pentru racursi, comparaţia cu Coetzee, etc.. Dar mie falsitatea paragrafului iniţial al ‘Raportului din interior’, citat, mi se pare izbitoare. Artificialitatea şi afectarea îl încântã pe coreligionarul autorului, dar mie mi se par pur şi simplu false, şi însãilate. Eu nu regãsesc, în copilãria mea, aşa cum mi-o amintesc, animismul atribuit de Auster copilului; de la început, jocul e resimţit ca juc, ludicul e conştient. Pe de altã parte, convenţia nu are nimic deconcertant, chiar dacã cronicarului i-a trebuit mult ca sã înţeleagã cã persoana a doua e autobiograficã.

Neaveniţii confundã clişeul cu tropul; un trop nu e un clişeu, ci un element, un ingredient, a cãrui valoare e datã de întrebuinţare, de funcţie. Recunoscând tropi, strepeziţii cred cã vâneazã clişee.

C. Bow şi J. Harlow aparţineau tipului de fete nostime.

Sb. seara, mã gândesc la postãrile despre cinema ale lui H., principalul inspirator, cu toate cã nu la fel de concis ca celãlalt ‘H.’, americanul. Primul mi-a dat ideea postãrilor ca atare, al doilea, perspectiva. M-a învãţat sã las deoparte volubilitatea.