duminică, 8 martie 2015




Un factor de progres istoric a fost nu creştinismul în general, ci numai creştinismul european; nu creştinismul a fãcut din popoarele europene ceea ce sunt ele, ci ele au fãcut din creştinism ceea ce le corespundea. Religia ca atare nu e indiferentã, şi europenii convertiţi la taoism nu ar fi cunoscut acelaşi parcurs cultural, dar alegerea şi subzistenţa creştinismului au depins de corespondenţa preexistentã, ca şi de preambulurile clasice, de etosul anticihitãţii clasice. A fost nevoie de întâlnirea unei anumite religii, mai ales creştinismul în formã romanã, Biserica întemeiatã la Roma, cu anumite popoare, pentru a rezulta cultura europeanã. Creştinismele armean şi gruzin, ca şi creştinismele decimate la un moment dat de vicistudinile invaziilor, au unele asemãnãri de formã culturalã cu sinteza europeanã, dar evoluţia în sensul acesteia a rãmas incompletã, chiar când n-a intervenit silnicia musulmanã pentru a bloca Bisericile locale. Creştinismul etiopian, armean, ivir nu au fost factori de progres istoric de o anvergurã similarã cu aceea observabilã la europeni; unele creştinisme antice, ca acelea egiptean şi sirian, au beneficiat de aportul elenismului, de asistenţa culturii europene, inclusiv sub forma imperialismului antic. Dar creştinismul persan nu a determinat (în existenţa lui semnificativã cultural, dealtfel relativ scurtã) un progres analog aceluia al europenilor; progresul înseamnã mai mult decât eticã evanghelicã, atunci când aceasta e prezentã şi activã.
Nu creştinismul, ca esenţã imuabilã, i-a fãcut pe europeni, ci aceştia au fãcut creştinismul ceea ce a devenit el prin veacuri, într-o interacţiune a popoarelor şi a principiilor condiţionatã de o corepondenţã temperamentalã. În creştinismul european existã mult din ceea ce se numeşte moştenirea clasicã, a antichitãţii eleno-romane; ceea ce a devenit şi a funcţionat ca şi creştinism la europeni nu era ceva finit la Rusalii. Logicienii ca Chesterton par sã confunde creştinismul european cu creştinismul în general, şi sã îi atribuie ultimului ceea ce nu îi poate reveni decât numai primului. E o iluzie, şi o formã a miopiei culturale. Ceea ce e bun şi progresist în creştinismul european a depins de o convergenţã, de o constelaţie de elemente. Creştinismul european e o formã culturalã nesemitã, şi particularã. Nu ştiu dacã nivelul obştesc al caritãţii persanilor creştini diferea cu mult de acela al hinduşilor, de ex.; asemenea aprecieri sunt prin forţa lucrurilor ipotetice. Europenii aveau nevoie de creştinism în forma în care l-au înţeles, aşa cum l-au asimilat, dupã cum l-au integrat, de aceea l-au şi ales; înclinaţia a precedat alegerea. Rolul progresist îi revine în special acestui creştinism european, cu funcţia care face din el o religie relativ progresistã faţã de alte credinţe; creştinismul cunoscut de Chesterton era progresist nu numai faţã de hinduism sau de alte religii asiatice universale, ci şi faţã de formele neeuropene ale creştinismului.
Dar ideea creştinã ca factor al progresului, ideea umanistã, trebuie înţeleasã în specificul ei de legatarã a culturii clasice.
Creştinismul primit i-a stimulat pe europeni, dar ei au fãcut din el ceea ce acesta a ajuns sã însemne. Nu atât europenii sunt mari prin creştinism, cât creştinismul e mare prin europeni, care l-au primit în chip nearbitrar, l-au integrat fiindcã ceva din el corespundea unei înclinaţii a lor. Unele din creştinitãtãţile care au sucombat agresiunii musulmane erau din raza elenismului, iar elita lor era una de culturã greacã. Unde n-a existat aportul acesta clasic, şi progresul a fost modest. Nu creştinismul ca idee, nici formele neeuropene, ci sinteza europeanã a fãcut din creştinism forţa de progres social şi general (inclusiv prin roadele lui, democraţia, feminismul, ştiinţa, emanciparea). Existã rezultate directe ale creştinismului, progresismul de la Renaştere şi Reformã înainte, care au biruit uneori împotriva acestuia. Ideile europene de progres, de emancipare, de eliberare, derivã direct din creştinism, cu toate cã au triumfat împotriva unor forme istorice ale acestuia. A fost nevoie de insurgenţã, de deviere, pentru a triumfa descendenţa directã, pentru ca potenţialul creştin sã îşi îndeplineascã rolul în termenii particulari europeni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu