Viaţa cotidiană în Creta vârstei bronzului

Viaţa cotidianã în Creta vârstei bronzului





Pe la 1450 î.d.Hr., lumea minoicã intrã în autolizã (cam în aceeaşi vreme, gãsim la Gaza ‘Kaphtorimii din Kaphtor’, adicã pe filisteni, pelasgii). Ţinând seama de structura cantonalã a lumii insulei, Paul Faure atribuie declinul unor factori interni, ipotetici. Rolul determinant l-au avut disensiunile dintre state: diferite deopotrivã ca tip geografic, limbã, religie, neam; Creta minoicã s-a prãbuşit din interior. Pentru deriva culturii cretane minoice, Paul Faure propune o similitudine cu sleirea culturii ateniene, la sfârşitul sc. V î.d.Hr..
Urcând în istorie, zorii vârstei bronzului relevã în societatea cretanã atât obiceiuri tribale, cât şi trãsãturi ale regimului de clan. Paul Faure menţioneazã studiile sociologice ale lui Childe, Thomson, Wiletts, referitor la organizarea acestei societãţi.

Lumea ruralã a Cretei din epoca bronzului cunoaşte trei tipuri de sanctuare: montane, rupestre şi campestre.
Prezentarea caselor rurale ţine seama de complexitatea, variabilã, a alcãturii acestora: de la unele foarte simple, elementare, la conace. Locuinţele de ţarã (ca aceea din sudul şesului Mesarei, 1800-1500 î.d.Hr.) erau construite din chirpici, cu fundaţie de calcar şi terasã de bârne, vatra fiind în curte. Se gãtea în aer liber. Unele case au o arhitecturã mai complexã: cu camerã de zi pentru varã (megaron), altele sunt vile cu etaj, capelã, arhive de contabilitate, toaletã cu apã curentã.
Ferma de la poalele muntelui Iouktas avea o salã hipostilã, teascuri.
Vilele de la vest de Iraclion sunt cu canalizãri, portice.
Alimentaţia ţãrãneascã cuprindea nãut, linte, ţelinã, cardon, melci copţi, etc..
Existã trei sezoane, care ritmeazã şi activitatea agricolã: ploile (noiembrie-februarie), înfloritul (martie-iunie), arşiţa (iulie-octombrie).
‘Odiseea’ şi ‘Teogonia’ amintesc unirea zeiţei semãnãturilor, Demeter, cu dactilul cretan, ‘într-o pârloagã aratã de trei ori’.
Unealta aratului era rariţa cretanã (fãcutã dintr-o furcã de stejar). Pentru greci, Creta era patria aratului, cum o mãrturiseşte şi plugul sfânt de pe Acropolã.
Semãnatul se fãcea în noiembrie (la 41 de zile de la echinocţiu), în vremea în care începeau ploile şi se recoltau mãslinele.
Cretanii cultivau grâu (douã soiuri), orz (plantã de ofrandã, şi materie pentru o bãuturã fermentatã), leguminoase (mazãre, nãut), grãunţe oleaginoase (mac, susan, in, ricinã).
Semãnatul ţinea din noiembrie în aprilie, recoltatul din mai pânã în august.
Ţãranii Cretei gãteau turte de orz, grâu, nãut.
Inul e ‘tipul de plantã industrialã, alimentarã şi medicinalã totodatã’ [1].
Ogoarele cuprindeau ‘aria circularã sfântã’.
Minoicii nu cunoşteau citricele, şi considerau ovãzul şi secara, buruieni.
Dar culegeau migdale, fistic, smochine, ienupere, rodii, roşcove (din care se face ‘miere de roşcovã’, un candel arhaic), arbate, jujube, scoruşe.

Cele trei evenimente ale recoltei cretane erau: secerişul, culesul viei, acela al mãslinelor. ‘Cereale, fructe, vin, mãsline […] erau cele patru roade principale ale pãmântului cretan.’ Ungeau viţa cu bitum; vinul, grena, se obţinea din mustul lãsat cincizeci de zile. Se bea puţin, şi nediluat.
Mãslinul cretan e ‘originar probabil de pe coasta meridionalã a Asiei Mici sau din Siria’.
Mãslinele se recoltau ultimele, în noiembrie-martie.

Ţãranii erau şi culegãtori de ierburi (frãsinel, mãghiran, sovârf, mentã, cimbrişor, plante pentru vopsit).
Din coriandru şi ienupãr se fãceau parfumuri.
Deasemeni, se culegea un clei aromatic.

Alimentaţia Cretei rurale includea biscuiţi de orz, mãsline, brânzeturi, legume, ierburi fierte în ulei, melci.

Caii au fost aduşi târziu, 1500-1450 î.d.Hr., pentru uzul cãpeteniilor, care de luptã.
Boii, mesopotamieni, nu fãceau obiectul economiei rurale (poate şi fiindcã zootehnia bovinelor e mai laborioasã decât acelea practicate de cretani).
Oieritul cretan era transhumant. Existau douã feluri de stâni: de iarnã, rupestre, la şes, şi de varã, cu ţarcuri.
Apolo, Hermes, Pan sunt divinitãţi pastorale.
Ţãranii creşteau puţini porci, gâşte, nu şi vite.
Ceara era utilizatã şi la cãlãfãtuit.

Locuitorii Cretei rurale erau şi tãietori de lemne, mineri, pietrari. Analizând mineritul şi metalurgia, Paul Faure dã o interpretare remarcabilã legendei despre Glaucos şi Polyidos; malahitul, minereul regelui, era una din sursele de cupru.
Lingoul de cupru avea 27,3 kg..

Labirintul vestit era ‘un ansamblu de galerii’, o peşterã de iniţiere, la patru ore la est de Knosos; diferenţa între nivele e de 56 m..
Aspectele vieţii agricole, meşteşugãreşti, etc., sunt marcate de rituri; educaţia copiilor le cuprinde şi ea. Cultele de culmi erau caracteristice pentru est, se desfãşurau la început într-o incintã în aer liber, apoi în clãdiri cu douã-trei nave; culte rupestre se întâlneau în câmpiile şi munţii din centru. Riturile erau de iniţiere şi legate de muncile agricole: semãnat, seceriş, cules (sezoniere).
Viaţa de dincolo a cretanilor aminteşte Elizeul, Eleuthyia (zeiţa descãtuşãrii), şi ‘câmpurile lui Ialu din credinţele egiptene’.

Oraşele cretane erau centre economice şi politice, cu pavaj, canalizare, capitale ale câte unei vãi; autorul începe prezentarea cu arhitectura sacrã, trecând apoi la aceea civilã (vilele).
Se cunosc patru temple: Knosos, Phaistos, Malia, Zakro; aceste ansamble arhitectonice, crezute odatã a fi fost reşedinţe regale, cuprind clãdiri cu funcţii diferite: sanctuare, ateliere sacre, antrepozite, locuinţe, centre de administraţie, îndeplinind un complex de funcţii, aşadar nu erau numai locuri de cult şi locuinţe ale clerului minoic, dar şi manufacturi, arhive şi birouri, depozite încãpãtoare, iar analogia care îi e evocatã lui Paul Faure e cu templul de la Uruk. Pentru natura religioasã a acestor ansamble argumenteazã: lipsa armelor sau a meterezelor, asemãnarea cu sanctuarele rurale, succedarea lor, pe acelaşi loc, de cãtre ‘sanctuare miceniene, apoi cu adevãrat elenice’, ‘instalate pe ruinile marilor clãdiri sacre de la Knosos, Phaistos şi Malia’. Tronurile gãsite pot fi ‘tronuri simbolice ale zeilor’, aşa cum aveau şi alte religii.
Templul de la Knosos ocupã 20 mii m², cel de la Phaistos, 9,2 mii m².
Se oficia cu mascã.
Kernosul e un platou circular, pentru ofrande. Se utiliza şi la Eleusis, ‘la celebrarea cultului zeiţei Demeter’. Kernosul de la Malia indicã practica ofrandelor nesângeroase.
Strãdania de a caracteriza religiile cretanilor recurge la conjecturi; probabil cã primau culte ale regenerãrii, mai ales prin celebrarea hierogamiei, nunta misticã, iar o ipotezã e cã la Knosos slujeau preotesele lui Pasifae. ‘O parte importantã a ritualului privea fenomenele siderale.’
Pentru a înţelege credinţele cretanilor din epoca bronzului, autorul se referã la ‘imnuri şi poeme de pe coasta siro-fenicianã’, dar şi la rãspândirea unui motiv mitologic, taurul (Dyonisos, ‘cel cu frunte de taur’, ‘iubitul Prea Sfintei Ariadna’, taurul Europei, taurul lui Pasifae).
Unul din zeii principali ai insulei era Talos (soarele, uriaş de bronz, taur), sângerat de Medeea.
Templul de la Zakro, ‘cel mai elocvent sanctuar din cele patru’, a fost descoperit în ’59, şi sondat de Platon, din ’61.
Capacitatea totalã a chiupurilor de la Knosos e de 78 mii l., cele de la Malia însumeazã 56 mii l..
Lãzile de la Knosos însumeazã echivalentul a 24 mii l..
Scribii cretani foloseau trestie şi sepie.

Paul Faure analizeazã cele trei vile, veritabilele reşedinţe regale: Gournia (Zakro), Agia Triada (Phaistos), Knosos (circa 1000 m²).
Locuinţele din oraşe aveau ferestre de alabastru (strãveziu).
Evocând viaţa meşteşugarilor din oraşele Cretei, autorul, care a arãtat originea profesionalã şi natura cifratã a unor legende, coduri de breaslã, revine la secretele, parolele şi riturile metalurgiştilor.
Meşteşugarii erau bronzari, sculptori, bijutieri, ebenişti, tãbãcari, ceramişti, olari.
Se folosea pasta de sticlã, kuwano micenian, kyanos homeric.
Tãbãcarii utilizau alaun (sulfat dublu de aluminiu şi de potasiu).
S-au pãstrat vase de serpentin, steatitã, diorit, alabastru.

Conjecturile istorice ale lui Paul Faure sunt obţinute atât prin comparaţia cu ‘aria culturalã a ţãrmului Mediteranei rãsãritene’, cât şi prin analogia cu obiceiurile şi viaţa cretanilor din epoci ulterioare.


NOTE:

[1] ‘Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos’.