Asher a publicat o însãilare de generalitãţi stupide şi noţiuni vagi despre Bonaparte, mãrturie a semidoctismului şi obtuzitãţii proprii, generalitãţi (împãnate, la rândul lor, cu generalizãri peremptorii, lãutãreşti) care ar fi, în cel mai bun caz, un subiect de sociologia culturii populare: deriva unei imagini, care e un fenomen oarecare, necuprinzând niciun adevãr intrinsec despre suveranul de acum douã veacuri. Faptul cã imaginea lui Bonaparte ar fi azi aceea pe care o descrie pamfletarul e ceva foarte discutabil. Antipatia câtorva popoare explicã reprezentarea popularã, dar au intervenit şi distorsiuni întâmplãtoare, ocazionate de iniţiative individuale. Nu e vorba de ‘minţi moderne ca a lui Asher’, ci de lipsa educaţiei şi de destinul unor poncife populare. Pãrerea cã originea comunismului lui Marx sunt campaniile lui Bonaparte e o nãsãrâmbã care exemplificã bine nivelul raţionamentului istoric de care e capabil pamfletarul. ‘Progresismul’ lui Bonaparte n-a însemnat niciodatã ceea ce pare sã îşi închipuie Asher. ‘Nobleţea militarã’ şi ‘fermentul intelectual’ sunt amalgamate într-o peroraţie informã şi confuzã.
E o aniversare ponositã, derizorie, simbolicã pentru slinul semidoctismului. Sunt nişte însemnãri despre statutul unei imagini în cultura popularã americanã, de fapt în percepţia acelora care nu se intereseazã de subiect.
Bonaparte a fost o personalitate politicã şi militarã intens demonizatã de adversari; iar resturile unor clişee ale acestei campanii de defãimare au trecut în reprezentarea colectivã a sc. XX-XXI. Pamfletul lui Asher dã o idee despre modestia informaţiei. Dar sunt contopite noţiuni vagi despre ideea pe care şi-o fãceau câţiva scriitori, nefrancezi, din sc. XIX, cu ignoranţa crasã a unui semidoct american educat în sc. XX; aceasta e faţeta negativã a eseului, când nişte deficienţe culturale proprii fac obiectul şi substratul unor generalizãri şi veleitãţi de teoretizare, deoarece eseistica valabilã presupune existenţa, nu o transcrie, iar consemnarea intenţiei unui efort de integrare a informaţiei existente ar fi fost mai modestã, dar mai plauzibilã uman, decât o divagaţie confuzã despre ceea ce ar trebui sã fie (autorul ca exponent al contemporaneitãţii, etc.). Aşa cum aratã, pamfletul e o înjghebare de banalitãţi şi erori, ambele derizorii. Într-un cuvânt, eseisticã oţioasã. Totul, într-un stil îngãlat.