Frumuseţea fermecãtoare şi dinamismul lui Fay Wray, tot ceea ce o face o actriţã idealã, împreunã cu naturaleţea simpaticã a jocului, sunt regãsite şi într-unul din filmele ei de la începutul anilor ’30; în întâia lui parte existã comicul personajelor, create în stil de matinee, e o situaţie dramaticã, însã jucatã cu o lejeritate însufleţitã. În ‘Vânatul cel mai periculos’, un film de suspans în registru buf, gândit ca un diptic, Fay este ostatica unui conte cazac, şi premiul potenţial al întrecerii dintre acesta şi un naufragiat care are experienţa vânãtorii (şi ocazia de a simţi cum e sã fii hãituit) [1]. Descinderea personajelor în pivniţa fortãreţei cazacului e o scenã goticã, cu lucruri terifiante (trofeele). A doua jumãtate a filmului, vânãtoarea, e foarte reuşitã ca film de aventuri exotice. Regia are precizie, şi scenele de pe vas, de la început, naufragiul, atacul rechinilor, ţin şi ele de un cinema popular superior. Ceea ce îi deconcerteazã, azi, pe unii spectatori, provine din aceea cã, la vremea când a fost realizat acest film, gândirea cinematograficã era mai puţin încorsetatã, şi miza pe o dispoziţie mai ludicã a publicului.
Actriţa, de o viociune simpaticã, face un rol care aminteşte de estetica desenelor animate, adicã o înţelegere, comunã în epocã, a esteticii personajului. Acest cinema timpuriu a fost torpilat de ingerinţele codului instaurat în filmul american al anilor ’30.


NOTE:

[1] Cazacul e un ucigaş smintit, care nu respectã reguli, şi care pretinde cã a înarma un ins cu un cuţit înseamnã a-l transforma în ‘vânatul cel mai periculos’. Pe parcursul hãiturii din film, cazacul schimbã armele, recurge la ogari, şi nu îşi respectã cuvântul, nerecunoscând drepturile câştigãtorului.
La început, ideea lui de vânat foarte periculos e un individ beat, pe care îl executã.